ComenteazăCuprins:
La nivel european, suntem parte a unui război ideologic, între principii democratice și tentative menite să pericliteze democrația – inclusiv, sau mai ales, prin atacuri frecvente la adresa egalității de gen -, iar din punct de vedere geopolitic, România se află în proximitatea unui război de uzură, război cu valențe democratice, în raport cu care ne-am poziționat doar minimal în favoarea statului agresat, pentru că în realitate n-am făcut prea multe, în comparație cu Polonia sau statele baltice.
Așadar, pare a fi momentul potrivit pentru a pune pe masa dezbaterilor o alternativă la politica externă de tip „business as usual”, avansând un model de politică proactivă și transformativă, care să răspundă nu doar problemelor de instabilitate cauzate de dinamica actuală de securitate, ci mai ales repercusiunilor asupra societății pe care le au inițiativele sau lipsa lor în politica externă românească.
Un model alternativ pe care orice viitor președinte proeuropean și atlantist ar trebui să îl considere este fundamentat în logica feministă de politică externă. Un model care depășește șabloanele clasice cu care ne-am obișnuit și scoate în evidență valorile euroatlantice cu care, cel puțin retoric, ne place să ne asociem identitatea și aspirațiile.
De la o politică externă tradițională la una feministă. De ce avem nevoie de o schimbare de paradigmă în politica externă?
În România, modelul „tradițional” de a face politică externă și-a atins limitele, dovedind o serie de succese modeste, dar eșuând să depășească limitări structurale care ne țin în spate ca țară. Totodată, pe plan internațional, România nu reușește să fie un actor suficient de implicat, cu ambiții reale, fapt agreat inclusiv de experții de la Bruxelles.
În UE, rolul României este unul mai degrabă pasiv, fapt ce aduce multiple deservicii intereselor naționale. Lipsa de personalitate a politicii externe românești se reflectă inclusiv în felul în care României îi sunt atribuite portofolii la nivelul UE, cât și intern, având în vedere efectele celui mai recent eșec (aderarea completă la Schengen) sau întârzierea aderării la OCDE.
Faptul că un portofoliu cu greutate strategică uriașă, acela pentru extindere și reconstrucția Ucrainei, nu a fost atribuit României, ci Sloveniei, poate fi considerat încă un eșec al României de a se face remarcată pe linia relațiilor cu UE, în special având în vedere faptul că țara noastră ocupă o poziție absolut esențială în ceea ce privește reconstrucția Ucrainei. Prestăm realmente slab atât în procesele de negociere, cât și la nivel de inițiativă, iar acest din urmă episod este grăitor în acest sens. Asta ține atât de profilul de țară al României, cât și de ambițiile de la București, care deseori ignoră sau subestimează importanța politicii externe. În acest context, poate a venit timpul pentru o schimbare de paradigmă în politica externă. Una care să scoată la iveală mult mai proeminent valorile euroatlantice pe care le proclamăm.
În Uniunea Europeană, dar și în afara ei, un număr tot mai mare de state au adoptat sau și-au exprimat intenția de a adopta o politică externă feministă (FFP) care prioritizează dimensiunea egalității de gen în relațiile externe, dar și în politica internă.
În esență, o politică externă feministă pune la îndoială modelul „tradițional” de a face politică și asumă că inegalitatea de gen, patriarhatul, militarismul, economia politică a războiului, precum și viziunea neoliberală asupra lumii sunt cauzele fundamentale ale instabilității și conflictului.
Atât politica externă tradițională, cât și politica internă insensibilă la conflictele din societate accentuează dezechilibrele actuale de putere și inegalitățile, alimentând conflictele și punând sute de mii de oameni într-o stare perpetuă de vulnerabilitate, cele mai afectate fiind, desigur, clasele deja dezavantajate.
Cum ar arăta o politică externă feministă în cazul României și în ce domenii-cheie s-ar aplica?
Deși reprezentarea echilibrată de gen este un element esențial în construirea viziunii FFP, politica externă feministă în sine înseamnă mai mult decât includerea femeilor în poziții de putere. O politică externă feministă este o abordare sistemică, ce propune o viziune holistică asupra securității și plasează egalitatea de gen, drepturile omului și protecția celor mai vulnerabili în centrul deciziilor de politică externă. Modelul Suediei, Germaniei și Franței a arătat că această viziune nu este una idealistă, ci pragmatică și complet operațională, cu rezultate palpabile.
În cazul României, o FFP ar putea acoperi domenii diverse, de la securitate și apărare, la diplomație, comerț, investiții și ajutor umanitar, cu obiective clare și mecanisme de monitorizare riguroase. Această abordare ar putea poziționa România ca lider regional în promovarea justiției sociale și a egalității de gen, fapt ce ar îmbunătăți imaginea României pe plan internațional.
Ca reper de timp, o politică externă feministă ar trebui să fie văzută ca o strategie de lungă durată, care să fie integrată treptat în toate domeniile politicii interne și externe. O perioadă inițială de implementare ar putea fi de cinci până la zece ani, timp în care se vor face evaluări periodice pentru a analiza impactul FFP și pentru a ajusta direcțiile de acțiune.
România este însă un stat cu tradiție conservatoare, iar adevărata provocare în schimbarea de paradigmă propusă o reprezintă tranziția dinspre politicile conservatoare către unele progresiste.
Actualmente, natura politicilor din România denotă mai degrabă de o apropiere ideatică de „Est” decât de Vest. Odată cu ascensiunea iliberalismului, devin din ce în ce mai populare și ideile progresiste, iar România se află la răscruce și din această perspectivă. Un balet ideologic între cele două nu mai poate reprezenta calea „sigură” pentru țara noastră, iar România va trebui să își asume inclusiv din perspectiva de gen apartenența sa la UE și NATO, ceea ce înseamnă o apropiere de valorile vestice, democratice, care să se reflecte la nivel legislativ și operațional. Intern, aceasta implică, printre altele, implementarea unor cote de reprezentare echilibrată de gen, precum și alinierea la valorile europene prin adoptarea parteneriatului civil; iar extern, politici centrate pe securitatea umană și sprijinirea victimelor războiului și violenței, precum și un plan fezabil pentru pace durabilă.
Unele state au pornit de la Agenda Femeile, Pacea și Securitatea (FPS) adoptată în 2000 de Consiliul de Securitate al ONU pentru a crea un cadru normativ mai larg ce a dus la instrumentalizarea egalității de gen în politici publice cu aplicabilitate internă mai mare și ulterior la implementarea unei politici externe feministe.
România poate profita de adoptarea Strategiei și Planului național de acțiune privind FPS (deja adoptat) pentru a iniția o serie de reforme legislative, astfel încât dimensiunea de gen să fie transpusă orizontal în toate subdomeniile politicii de apărare, precum și în legislația domestică, însă în acest sens este nevoie de multă voință politică, care actualmente lipsește în rândul decidenților. Altfel, egalitatea de gen nu este un deziderat în sine, ci doar altceva ce trebuie să bifăm pentru a ne alinia valorilor europene – un efort de formă, nu și de fond.
Este esențial să adresăm aceste aspecte dacă ne dorim ieșirea României din hibernarea politică în care se află de ceva vreme și este esențial ca viitorul președinte să înțeleagă nevoia unei schimbări de paradigmă în politica externă, care să integreze perspectiva feministă intersecțională și care adresează inechitățile într-un sens mai larg.
Cum ar arăta o politică externă feministă a României în raport cu Ucraina?
La momentul actual, deznodământul războiului din Ucraina cântărește probabil cel mai greu în discuția despre securitatea regională, europeană și globală.
Evoluția situației din Ucraina are impact direct asupra României, fapt ce face esențială regândirea unor noi perspective de politică externă orientate spre sprijinirea Ucrainei, mutând lentila pe dimensiunea umană a conflictului (femeile și fetele fiind afectate disproporționat de conflict), precum și definirea obiectivelor imediate de politică externă privind reconstrucția Ucrainei postbelice.
În ciuda logicii FFP privind dezarmarea și demilitarizarea, războiul de agresiune al Rusiei face necesară, inclusiv din perspectiva feministă, regândirea creșterii cheltuielilor militare, orientate spre descurajare.
Obiectivul României nu poate fi altul decât să se implice activ în efortul de a ajuta Ucraina să câștige războiul și ulterior să se angajeze activ în sprijinirea reconstrucției acesteia.
Prin adoptarea unei FFP, sprijinul României pentru Ucraina poate depăși asistența militară și diplomatică, asigurându-se că impactul pe termen lung al războiului asupra femeilor și grupurilor marginalizate este diminuat și că aceste grupuri, precum și organizațiile non-guvernamentale care le reprezintă, joacă un rol central în negocierile de pace și în procesele de reconstrucție.
În mod concret, o FFP funcțională are nevoie în primul rând de o bugetare adecvată. În acest sens, resursele alocate pentru politica externă, de securitate și apărare ar trebui să includă fonduri pentru proiecte și programe care promovează și sprijină egalitatea de gen, accesul la educație, sănătate, drepturi sexuale și reproductive și drepturi economice.
Un lucru este cert: România trebuie să depășească retorica de sprijin pe care a avut-o până acum, intrând într-o etapă a acțiunilor concrete, transparente, vizibile și palpabile, pentru a-și consolida rolul de actor important în regiune.
Ce pași poate face România?
Capabilitățile reale ale României sunt duse în derizoriu ca rezultat al hibernării politice, neavând nimic de-a face cu capacitatea României de a furniza soluții și expertiză, ci cu lipsa de voință și viziune politică.
Într-o eră marcată de numeroase provocări, securitatea și pacea nu mai pot fi înțelese în termeni convenționali și definite de prezența sau absența conflictului, ci trebuie adresate inclusiv prin prisma prezenței unor amenințări emergente la adresa democrației și drepturilor omului (amenințări ce includ ascensiunea extremismului de dreapta, schimbările climatice, pandemia COVID, sărăcia etc.).
Perspectiva feministă este un răspuns promițător la multe dintre evoluțiile interne și externe îngrijorătoare la acest moment și pe care orice viitor președinte ar trebui să o considere.
FFP trebuie să fie adresată atât la nivel discursiv, prin practici de comunicare strategică, cât și legislativ pentru a avea impactul dorit, însă o politică externă feministă coerentă se poate construi doar treptat și nu fără implicarea directă a societății civile feministe în procesul de realizare și implementare a acesteia. Această abordare trebuie să fie una multidimensională și sistemică, ci nu segmentară.
Pornind de la nevoia ca România să își definească viziunea și prioritățile de politică externă, în primă fază implementarea unei agende feministe în politica externă ar trebui să includă cel puțin următoarele direcții de acțiune:
- Un prim pas este definirea, la nivel guvernamental, a unei viziuni care să includă obiective clare privind egalitatea de gen și drepturile omului, urmată de angajamente publice în acest sens. În vederea definirii unui program guvernamental sensibil la gen, establishment-ul politic trebuie să lucreze îndeaproape cu organizațiile și think-tank-urile feministe, societatea academică și expertele din domeniul drepturilor femeilor;
- Evaluarea impactului politicilor externe actuale asupra drepturilor omului, pentru a identifica domeniile unde este nevoie urgentă de aplicarea unei perspective operaționale sensibile la gen, reprezintă un alt pas esențial;
- Instruirea diplomaților și a personalului din Ministerul Afacerilor Externe și MApN pe teme privind egalitatea de gen și ulterior crearea de departamente abilitate în acest sens în toate instituțiile statului, la nivel național, central și local;
- Bugetare sensibilă la gen: implică alocarea resurselor financiare și umane necesare pentru susținerea inițiativelor menite să sporească drepturile sociale, egalitatea de gen și drepturile femeilor, inclusiv în domenii precum educația, locuirea, sănătatea și dezvoltarea economică.
Știm deja că România alocă puțini bani politicii externe, iar politica externă nu se poate face cu resurse (financiare și umane) limitate. În acest sens, este esențial ca decidenții de la București să-și asume o serie de reforme fiscale – impozitarea progresivă, de pildă – pentru a sprijini tranziția spre o economie justă și echitabilă care ulterior să sprijine direcțiile de acțiune vizate în politica sa externă.
E timpul ca România să se alinieze valorilor și standardelor internaționale pe care le pretinde și să își asume riscul de a ieși din tiparele tradiționale, asumând poziții în ton cu evoluțiile sociale contemporane.
Este important ca viitorul președinte să înțeleagă nevoia de a vitaliza politica externă a țării noastre și de a se implica ferm și responsabil în redefinirea acesteia și a rolului României ca stat player în regiune, contribuind realmente la conturarea unei viziuni holistice asupra securității, punând securitatea umană în centrul acesteia.
Cine dintre candidați ne poate aduce mai aproape de acest deziderat? Cu această întrebare în minte ar trebui să meargă la urne în această iarnă fiecare român care prețuiește democrația și care își dorește ieșirea României din îndelungata hibernare politică în care se află.
Foto: Profimedia