Poporul, blestemat sau nu, în marea lui înțelepciune electorală, a ales nu doar un fost comunist ci, în aceeași persoană, un fost securist.
Căci astăzi, 20 septembrie 2019, la aprope 30 de ani de la căderea regimului Ceaușescu, Curtea de Apel București a decis, în primă instanță, că fostul președinte Traian Băsescu a fost colaborator al Securității. Ca poliție politică, desigur.
Juridic, Traian Băsescu are dreptul la recurs, în 15 zile de la comunicarea sentinței de astăzi. Istoria, însă, ar trebui să consemneze acest moment ca definitiv, lăsând chițibușăriile juridice în seama avocaților.
După 1990, foarte multă vreme, dosarele foștilor colaboratori și ofițeri acoperiți ai Securității au fost sforile prin care oameni mai mult sau mai puțini nevăzuți au controlat politicieni, ziariști, judecători, procurori, membri ai nou-născutei societăți civile.
Cei care nu ascultau comenzile venite prin respectivele sfori erau degrabă demascați, rușinați public, puși la stâlpul infamiei. Legea accesului la dosare, cea prin care s-a înființat CNSAS, ar fi trebuit să lămurească lucrurile, să facă lumină și să ne împace cu trecutul recent.
Din păcate, legea a fost mutilată în Parlament atât de tare, încât inițiatorul său, răposatul Ticu Dumitrescu, nu și-a mai asumat, cu amărăciune, paternitatea.
Din cauza acestor mutilări, a fost posibil ca adevărul despre Traian Băsescu să iasă la iveală de-abia după, iată, 29 de ani.
Între timp, respectivul colaborator al celei mai criminale instituții a comuniștilor a fost ministru, deputat, senator, președinte de țară și, acum, europarlamentar.
Și un măreț specialist în „siguranța națională“. Sau ar trebui să spunem „Securitatea națională“?
Ani la rând, Traian Băsescu l-a atacat, pe bună dreptate, pe Dan Voiculescu pentru că a fost turnător al Securității. În tot acest timp, însă, el stătea cu scheletul în dulap. Îl mai scotea din când în când, îl ștergea de praf, îl mângâia pe epoleți și, eventual, beau împreună câte un pahar de whisky, neapărat cu câte patru cuburi de gheață de-abia intrate în plutire, ca să nu se amețească. Președintele și scheletul lui din dulap aveau o țară de condus.
Nu putem să nu ne întrebăm dacă, în toată cariera sa politică, Traian Băsescu nu a fost controlat de cei care dețineau dovezile colaborării sale cu Securitatea.
Controlat, șantajat, amenințat că, în caz de nesupunere, informațiile vor fi făcute publice. Chiar nu putem să nu ne întrebăm asta. Cine sunt cei care au păstrat dovezile până anul trecut? Cine sunt cei care, de fapt, au condus țara în locul președintelui jucător? Câte dintre acțiunile sale au fost dictate de propria-i conștiință și câte de voci cavernoase din umbră?
Doar turnătorul Petrov ne-ar putea lămuri, dacă n-ar fi atât de preocupat chiar și astăzi să ne spună că n-a știut că Securitatea este Securitate.
La fiecare candidatură, de la intrarea în vigoare a legii accesului la dosare, Traian Băsescu a dat câte o declarație pe proprie răspundere prin care a spus că nu a fost colaborator al Securității.
Ultima astfel de declarație a semnat-o atunci când și-a depus candidatura pentru Parlamentul European. Curtea de Apel București tocmai ne-a spus că fostul președinte a comis fals în acte publice. Cu recurs în 15 zile, desigur.
Atunci când, ipocrit, a condamnat comunismul în Parlamentul României, de fapt, Securitatea a mai învins o dată partidul, în lupta lor pentru supremație care nu s-a sfârșit nicidecum în 1989.
Ca orice egolatru din specia sa, Traian Băsescu a vrut să intre în istorie drept un președinte bun, care a făcut și a dres pentru țărișoară. Ca președintele român care a condamnat, iată, comunismul, descriindu-l drept un regim criminal.
Va intra, însă, în istorie prin ușa din dos, drept mincinos, falsificator, unealtă spășită și interesată a criminalilor. În loc de Traian Băsescu, președintele jucător, istoria și-l va aminti drept Petrov, președintele turnător.
O adevărată rușine națională.