Așa începe opinia pe care scriitoarea Mira Feticu a trimis-o către Libertatea, în urma episodului de acum câteva zile, când mai mulți intelectuali s-au amuzat postând un meme rasist, după ce localitatea Țăndărei a intrat în carantină.
Gâlceava din urmă din viața publică românească nu ridică doar poleiala de pe rasismul frumos împachetat al intelectualului român, ci arată încă o dată că intelectualul român, scriitorul, cu precădere, nu s-a schimbat din comunism, când nu era voie de la putere să spui adevărul și scriitorul era primul care se conforma. Că doar vorba se-ndoaie mai ușor ca fierul, săraca de ea.
Că Tismăneanu ba știe, ba nu știe ce e cu Țăndărei și cu România, mai înghiți, mai ales dacă știi pe propria piele că, de, omul care mănâncă pâine din altă parte mai uită. Toată lumea-i sare-n cap, și bine face. Poate-și cumpără un bilet America-Țăndărei când vom avea voie la călătorit, să-și împrospăteze cunoștințele despre imaginarul colectiv românesc.
Dar că un director de editură și poet pe deasupra trimite astfel de fotografii arată multele bube din capul literaturii române.
Că scriitorii români, cei mai mari, de care-a auzit și Occidentul nu văd că prietenul și prietena au făcut-o de oaie și că oaia e o turmă, eu asta nu mai înțeleg.
Nici nu vreau să mă gândesc cum zâmbește subțire Herta Müller, dacă mai are puterea să zâmbească. Nu, scriitorului român i-a smuls comunismul amigdalele și de-atunci i-a pierit… vocea. Mai ales când e vorba de prieteni.
Că doar prietenul la nevoie se cunoaște și Tismăneanu, și Denisa Comănescu au mult mai multă nevoie de prieteni decât adevărul. Adevărul n-are prieteni în lumea (literară) românească.
Acum vreo lună m-a întrebat cineva din Belgia, care organiza un festival de literatură, ce fel de poet e Denisa Comănescu. I-am răspuns că mai degrabă e cunoscută prin funcția ei, dar că o să-i citesc poezia cât pot de repede și o să-mi fac o părere. Mă bucur că nu e nevoie să-mi spun părerea acum, după Țăndărei.
În general, mă abțin, dacă nu am nimic pozitiv de spus, pentru că intenția mea e doar să promovez cultura română în străinătate. Coafam puțin cât să nu se vadă toate bubele din fruntea literaturii, să se vadă că se scrie și că se scrie sau s-a scris frumos.
Dar când citești că scriitorii români își trimit fotografii rasiste unul altuia pe Messenger, îți vine să dai cu căciula imaginară de pământ.
Acum vreo două veri, o mare scriitoare română mă întrebă, după 5 minute după ce făcusem cunoștință, cât de prietenă am fost eu cândva cu scriitorul cutare. Nu, n-am fost în sensul în care insinuați, am spus, dar n-am putut să nu mă înroșesc. În locul ei. M-am gândit imediat că înainte să plec din România am pierdut prietenia cuiva la care țineam pentru că îmi exprimasem revolta că prea des anumite prietenii foarte intime și abia apoi talentul te promovează în cultura română.
Literatura română are ceva de sectă, oricât de polarizată ar fi. Generația care ține cu dinții de pâine și de cuțit, generația care are și ea o pâine și un cuțit, fie ele și de plastic, tinerii, mai puțin tineri, în sfârșit, nu țin evidența. Încă citesc literatura română.
Doar îmi pare rău că nici un scriitor, din nici una din aceste generații, nu strigă că împăratul e gol când împăratul promovează glume rasiste.
Și de la distanță, mai ales dacă te-ai născut în cultura română, ai impresia că literatura română, cu tot modernismul și profunzimea ei, a rămas un comunism mai mic.
Cine sunt eu să vă spun toate acestea? Sunt sigură că vă întrebați.
Vă răspund ca Ulise, știind că cine știe cunoaște, pentru că intelectualul român nu la cultură are notă mică, ci la morală:
Nimeni. Eu sunt, mai ales pentru dv., Nimeni.