3 comentariiAm făcut un drum București – Varna în peste opt ore. Opt ore pentru 300 de kilometri, o medie de 37,5 kilometri pe oră, cam ca pe vremea trăsurilor și a droștelor (trăsurilor). Primul pieptăn aruncat de zmeul-stat a fost în celebra zonă Fetești-Cernavodă, acolo unde trebuie să treci o apă curgătoare, Dunărea.
Coloane de kilometri aglomerau șoseaua pentru a ajunge pe un fir de bandă la Fetești. Se lucrează pe sensul spre București, prin urmare, la Fetești, autostrada are acum două benzi. Una spre Constanța, alta spre Capitală. Evident, lucrările nu puteau începe decât acum, odată cu startul sezonului estival. Nu se puteau face, spre exemplu, în intervalul octombrie-mai, trebuie musai în plină vară. Absolut aiuritor! A se reține, aceste cozi mega-kilometrice se formează în condițiile în care s-a suspendat taxa de pod și nu se mai stă la coadă pentru a plăti cash. Îmi este și groază ce va fi în iulie-august.
Al doilea pieptăn aruncat de stat, punctul de vamă. Am ales Negru Vodă, așa ne-au spus aplicațiile. Am stat între două și trei ore acolo. Noroc că nu era prea cald. Au apărut și situații tensionate. Mulți șoferi nu aveau chef să stea la coadă și depășeau cu tupeu coloana. Câțiva indignați au blocat șoseaua și, normal, scandalul a izbucnit. Un șofer nervos sărise la bătaie, apoi în trombă și-a continuat drumul pe contrasens, la milimetru să-i lovească pe cei care îndrăzneau să-i blocheze calea. Poliție ioc!, nimeni nu trecea măcar să inspecteze formal zona. Oamenii sunt lăsați să se descurce pe cont propriu, aceasta-i realitatea. Dar ce a fost la Negru Vodă a fost o nimica toată. O doamnă din București a povestit aici la hotel că la Giurgiu-Ruse s-a stat 4-5 ore la vamă. Plecase la șapte dimineața din București și a ajuns la destinație, tot 300 de kilometri, după 12 ore, cu o medie orară de 25 de kilometri.
Și aici ajungem din nou la Schengen și la incapacitatea noastră, a românilor, a bulgarilor, de a (ne) juca cartea. Chiar dacă avem cărți bune în mână, jucăm dezastruos, tot cei care joacă la cacealma câștigă.
Este aiuritoare această ținere în loc a două țări (Bulgaria și România) care oferă atât de mult Europei de Vest, de la posibilități de afaceri, forță de muncă, piață de desfacere etc., e ireală lipsa de diplomație a politicienilor noștri.
Se bate pasul pe loc, iar politicienii locali își văd în continuare de treburile lor, de micile lor afaceri locale. Și aici mutăm discuția către o altă chestiune domestică.
Tot aplicațiile care-ți indică drumul cel mai scurt ne-au scos din autostradă și ne-au băgat pe drumuri județene tocmai pentru a ocoli dopul uriaș de la podul de peste Dunăre.
Așa am ajuns în Fetești, micul oraș din Bărăgan. Ce am văzut pe marginile lui nu a fost altceva decât un imenș șantier. Străzi sparte, țevi și cabluri care se îngroapă și se dezgroapă, trotuare care se amenajează la infinit. Sunt sub impresia că un etern meșter Manole tot încearcă să meșterească și să finalizeze ceva. Parcă peste noapte, totul se dărâmă și trebuie reluat de la capăt până la infinit… Și așa ajungem la dezvoltare inegală (uneven development), capitalism de semi-periferie și, eventual, discurs anticorupție.
Peste tot se fac lucrări de înfrumusețare a orașului. Peste tot se sparge ceva, se distruge vechiul pentru a lăsa loc noului. Distrugere creativă sau creație distructivă? În toată țara se fac ample lucrări edilitar-urbanistice: vechile borduri și garduri ce înconjoară blocurile și aleile, unele, în sectorul 5 al Capitalei, tip Vanghelie, sunt înlocuite cu altele nou-nouțe, tip Piedone sau tip primarul cel nou de acum. Este la fel în toate localitățile țării.
În țara „capitaliștilor fără capital” (de la Florin Georgescu, viceguvernatorul BNR), o bună parte din marile afaceri, big business, sunt cele străine – bănci, petrol, construcții de mașini etc. Ceea ce le rămâne autohtonilor cu spirit antreprenorial se limitează la afacerile cu statul – sunt cele mai profitabil lucrative pentru că statul & administrațiile locale sunt buni platnici, iau comenzi la suprapreț, pe scurt, risipesc banul public cu o ușurință dezarmantă.
Din acest capitalism inegal rezultă mai multe consecințe politico-economico-culturale:
(1) Discursul anticorupție primește combustibil și finanțări pentru a sublinia de ce nu suntem „ca afară”. Iată cum pe o pagină Facebook precum „Corupția ucide” nu veți găsi niciodată amintit cuvintele capitalism și dezvoltare inegală. Se vor primi în continuare finanțări care să denunțe ad infinitum corupția micilor antreprenori locali, deopotrivă politicieni și afaceriști care le finanțează campaniile.
(2) Investițiile autorităților locale nu merg în zone ce țin de dimensiunea colectivă a guvernării publice – școli, creșe, spitale etc. Politicienii locali, adaptați milieu-ului capitalist, știu bine că subfinanțarea acestor domenii duce tot către un capitalism lucrativ – o școală, o grădiniță sau o creșă privată, un spital tot privat and all that jazz. La 33 de ani de la momentul 1989, se nasc de trei ori mai puțini copii ca atunci, dar locuri în grădinițele sau creșele de stat nu există pentru toți – important aici pentru a te insera în sistemul de stat e tot capitalul simbolic (cum îl numește sociologul francez Pierre Bourdieu), prin urmare, tot micul trafic, relații, cumetrii.
(3) În tot acest registru se inserează și comunicarea & publicitatea politică. Iată cum, prin campanii de comunicare și PR, se tot încearcă manufacturarea nu știu cărui politician etico-moral, unul care să termine cu această debandadă domestică. Iată cum un alt Tătaru oarecare ne va propune în viitor un nou brand Băsescu, unul care „să-i ardă” pe toți corupții. Mai pe scurt, un wishful thinking etico-moral la pachet cu un set de principii idealiste.
Criticăm întotdeauna efectele, niciodată cauzele!
Desigur, ceea ce ne va lipsi în continuare este investigația corectă asupra multiplelor fațete ale capitalismului contemporan. Tot discursul anticorupție și cel ce denunță populism-naționalismul partidelor răsărite precum ciupercile după ploaie în contextul crizei post-2008 ne vor seta viitoarele campanii politice. Că așa-i în capitalism: criticăm totdeauna efectele, niciodată cauzele!
Și uite așa rostogolim în continuare vechile-noile probleme societale. Nu discutăm despre taxare corectă pentru cei mari și, subsecvent, redistribuire, mai bine amenințăm cadrele didactice, așa cum face președintele țării sau, mai rău, dezbatem fluviu despre cât de slabi pregătiți sunt profesorii și elevii lor. Este una dintre căile spre extremism. Așa cum spune Costi Rogozanu, dacă începi o „Epocă a redistribuirii”, dacă taxezi totul corect, ei bine, atunci extremismul nu mai vine. Dar cine să înțeleagă asta?
Later edit: Guvernul tocmai a vrut să le dea o țeapă profesorilor. Mult trâmbițatele măriri din ianuarie 2024 se regăsec în Monitorul Oficial doar în nota de fundamentare a ordonanței de urgență, notă de fundamentare ce nu are valoare juridică. Prin urmare, guvernul joacă, a câta oară?, la cacealma. Iată de ce greva trebuie să meargă mai departe, e singura modalitate corectă. Profesorii nu trebuie să cedeze!