13 comentariiÎn ultimele trei decenii, definite ca perioadă a „tranziției” de la comunism la democrație, de la apartenența la blocul sovietic la integrarea euro-atlantică și de la economia centralizată la cea de piață, societatea românească s-a acomodat cu un nou univers socioprofesional.
E vorba de mediul „corporatist”. În București, acest nou ecosistem definește ceea ce am numit „Planeta Pipera”: înalte clădiri de birouri, construite din beton și sticlă, adăpostind sediile unor companii multinaționale cu mii de angajați.
Există asemenea cartiere de afaceri și în alte orașe cu greutatea necesară: Cluj, Timișoara, Iași, a căror scară demografică și conectivitate recomandă investițiile străine.
Respectivele corporații – cu nume de notorietate mondială – desfășoară la noi activități de audit, fuziuni și achiziții, consultanță strategică sau de resurse umane. Dar nu numai. Fac programare IT, creare de aplicații digitale, marketing sau servicii de tot felul, de la retail la curierat internațional, fără a exclude industria farmaceutică și de echipamente medicale sau sectorul energetic.
Toate cele menționate, într-o listă pur indicativă și deloc completă, definesc dimensiunea postindustrială a noii economii românești, au valoare adăugată consistentă, plătesc statului taxe importante și sunt îndeobște demonizate de naționaliștii neo-ceaușiști, care ignoră contribuția lor la PIB și obișnuiesc să acuze faptul că-și exportă profiturile, sugând vampiric „sângele poporului”.
Ca în Kuala-Lumpur
E adevărat că „Planeta Pipera” funcționează într-un stil „globalist”, în clădiri care seamănă leit cu suratele lor din New York, Londra, Paris, Frankfurt, Milano, Los Angeles, Huston, Vancouver, Seul, Dubai, Hong Kong, Shanghai, Kuala-Lumpur, Sydney sau Cape Town.
Peste tot intrări rotative, cu card, ascensoare silențioase și ultrarapide, spații de lucru în fagure, cafenele cu produse bio și săli de fitness, într-un impersonal cadru hi-tech.
Aceste prospere entități funcționează sub conducerea unor ierarhii distante geografic și promovează o mentalitate cosmopolită, sprijinită pe comunicarea în limba engleză.
Patria angajaților nu mai e țara natală, ci însăși „firma”, căreia îi dedică integral timpul și competențele lor specializate, în schimbul unor salarii atractive și al unor relativ predictibile perspective de promovare, care implică adesea transferul în filiale de pe alt continent.
Teama de AI
Nu desemnează cuvântul „cosmopolit” tocmai calitatea de „cetățean al lumii”? Ei bine, corporatiștii de pretutindeni, care citesc bestselleruri de aeroport, parcurg mii de kilometri cu avionul, trag în aceleași hoteluri confortabile și au abonament online la Financial Times, întrupează cotidian discutabilul ideal al omului dezrădăcinat, care pretinde că se simte acasă oriunde câștigă mai bine.
Odată ce lucrează cu ierarhii complexe, ușor kafkiene, cultura corporatistă presupune coabitarea dintre seniorii milionari și proletariatul de computer, din care doar o mică parte va migra spre paradisul pozițiilor de vârf.
Ca și în alte părți, angajații corporațiilor instalate în România aparțin preponderent acestei din urmă categorii. Ei vin la job cu metroul (debarcarea matinală la stația Pipera e memorabilă), cu bicicleta sau cu trotineta electrică. Ei trăiesc cu căștile iPod în urechi și ochii în ecrane, fac ore suplimentare plătite legal și se bucură de anumite bonusuri, cum ar fi decontarea unor deplasări cu Uber, o poliță pentru asigurări medicale, abonament Bookster și altele.
În vreme ce-și plătesc creditele bancare pentru prima casă, ei se exprimă în romgleză și așteaptă anxios probabilul moment când explozia Inteligenței Artificiale îi va face dispensabili: un context mai curând stresant, tradus adesea prin nemărturisite stări depresive.
Merită un destin mai bun, potrivit competenței lor
Am fost de câteva ori invitat să țin prelegeri în mediul descris aici, dar numai în fața unor „șefi” reuniți într-o sală de ședințe cu 20 de locuri. Mă gândesc cum ar arăta o întâlnire cu „muncitorii”.
Dacă nimeni nu se ocupă de aerisirea orizontului lor intelectual, prin cursuri periodice despre istoria ideilor, relații internaționale, arte și teme de cultură generală, „corporatiștii” de bază trec printr-un soi de alienare ermetică, deloc productivă și omenoasă.
Rutina lor devine sterilă și caricaturală, apăsătoare și demotivantă, astfel încât poveștile de pliant despre „familia” lor profesională își pierd credibilitatea.
Întrucât nu au (voie să înființeze) sindicate, luxul banal al formării continue, pe temelii umaniste, a devenit un drept abstract, la care nimeni nu mai are timp să mediteze.
Sper ca această situație să evolueze treptat, pentru că locuitorii Planetei Pipera sunt principalii avocați ai capitalismului „fără frontiere”, într-o țară postcomunistă, unde tot mai multe voci politice predică nostalgia vechiului regim și revizionismul antioccidental.