Oare am început să cred în conspirații?

Am citit cu mare întârziere de la data apariției în limba română (anul 2010) romanul „Cimitirul din Praga” de Umberto Eco*. Pentru acest roman, Eco a fost acuzat în presa internațională că este antisemit. Într-adevăr, personajele sunt antisemite, cu porniri înspăimântătoare. Autorul nu este – m-am convins. Totuși, cum să creezi niște antisemiți într-o operă de ficțiune dacă tu, ca autor, nu ești… puțin antisemit? Greu de acceptat această dilemă, autor versus personaje! Insist: Eco nu a fost antisemit și romanul său este dovada unui mare talent. Dar să nu dau verdicte!   

Primul capitol al romanului este de-a dreptul șocant: evreii sunt descriși în cele mai negre culori, toate păcatele și mizeriile lumii sunt puse în cârca lor, toate stereotipurile, șabloanele, mituri sunt cuprinse în aceste pagini… Aoleu, Eco este antisemit! Totuși, nu scapă de caracterizări jalnice nici nemții, francezii și italienii… Citind acest capitol de început, mi-a venit în minte cât de mult ne place să generalizăm și să vehiculăm șabloane: fie că noi, români, suntem leneși, hoți, fie că suntem cei mai harnici și fără de noroc popor, pentru că am fost mereu asupriți de imperii. Generalizări! 

Recomandări

Castelul Peleș a ajuns o ruină în proptele. Casa Regală și Ministerul Culturii negociază molcom cine să rezolve problema care accelerează degradarea

Iar Umberto Eco tocmai pe superficialitatea generalizărilor mizează pentru a introduce pe cititor în convenția romanului. Întinde o capcană cititorilor: cine cade în capcană îl va eticheta pe scriitorul italian, Dumnezeu să-l odihnească!, drept un antisemit.  

Romanul „Cimitirul din Praga”, dincolo de intrigă (servicii secrete, evrei, masonerie, revoluții, biserica catolică, iezuiți) este un pretext de a demonta tehnicile de manipulare, vechi de când lumea. Este un roman despre manipulare, despre cum se inventează documente și sunt promovate în spațiul public, despre cum se face istoria. Asta m-a înfiorat în romanul lui Eco: tehnica manipulării!

Personajul principal este căpitanul Simone Simonini, anticar în Parisul sfârșitului de secol XIX, falsificator de documente, curtat de serviciile secrete franceze, prusace și țariste și, în plus, suferind de o dublă personalitate. Jocul povestirii și al uitării între Simonini și dublura sa, abatele Dalla Piccola, este condus admirabil de Eco: ce uită unul să povestească își amintește celălalt.

Cred că fraza-cheie a romanul vine din învățătura notarului Rebaudengo către ucenicul său Simonini, abia angajat la biroul său notarial, pe care îl va învăța „meseria” de falsificator:

Recomandări

Primele clipe ale dezastrului din Spania. Șoferii din Valencia așteptau liniștiți la semafor | VIDEO

„Eu nu produc falsuri, ci noi copii ale unui document autentic care s-a pierdut sau care, printr-un accident banal, nu a fost niciodată produs, dar care ar fi putut și ar fi trebuit să fie produs…” 

Această frază m-a pus pe gânduri: oare câte documente, care n-au existat, dar care ar fi trebuit să fie produse, au fost „produse” până la urmă de vreun „notar” și împinse în spațiul public, fiind socotite drept originale și credibile? Câte știri au fost produse despre evenimente care ar fi trebuit se întâmple, dar nu s-au întâmplat? Câte studii despre încălzirea globală, de exemplu, au fost produse pe baza unor date care „ar fi putut și ar fi trebuit să fie produse…”? Nu cumva, punându-mi astfel de întrebări despre lumea în care trăiesc, încep să văd peste tot numai sforării și conspirații?

Pentru că nu e bine să-mi pun întrebări într-o lume care nu acceptă întrebări, care vrea să nu ies din rând, altfel, imediat, sunt etichetat conspiraționist! 

Mai mult, m-am gândit: câte rahaturi (ca s-o spun pe românește) am înghițit în această lume sufocată de știri, studii, opinii, postări și reacții? Cum oare aș putea, în calitate de simplu cetățean, să mă feresc de manipulări și fake news-uri? Un efort imposibil, oricât aș încerca să acord încrederea mea deplină unui ziar, unei televiziuni, tot am să trăiesc cu suspiciunea că ceea ce primesc este „un document care n-a fost niciodată produs, dar care ar fi trebuit să fie produs…” Cu cât citesc mai mult și mă instruiesc, parcă devin și mai rezervat, și mai suspicios!  

Recomandări

Alexandr Stoianoglo, candidatul prorus la președinția Moldovei, sponsorizat cu bani din România. Afaceristul care i-a plătit o vacanță de lux

„Opera supremă” produsă de căpitanul Simone Simonini este lucrarea anonimă, desigur!, „Protocoalele Înțelepților Sionului” pe care o vinde, pe un preț foarte bun, șefului serviciilor secrete țariste. A fost un document de care lumea avea nevoie pentru a justifica o conspirație iudaică.    

O altă frază care m-a pus pe gânduri este rostită de un agent al serviciilor secrete imperiale franceze:

Sigur că m-am gândit la COVID, pericolul cu o singură față pe care l-am trăit în ultimii doi ani! Sigur că devin ridicol punându-mi astfel problema și, oricât m-aș strădui să-mi exprim entuziasmul față de romanul lui Umberto Eco, n-am să scap de o etichetă: ori ești vaccinist, ori ești antivaccinist? Ori ești semit, ori ești antisemit? Ori ești patriot de-al nostru, ori ești dușman al poporului?

Apropo de „dușman al poporului”! O altă frază care m-a pus pe gânduri aparține șefului serviciului secret țarist, personajul Racikovski: 

„Dușmanul, ca să fie ușor de recunoscut și de temut, trebuie să fie în casă sau în pragul casei. Iată de ce sunt la mijloc evrei. Pronia cerească ni i-a dat, să-i folosim deci, la naiba, și să ne rugăm să existe pururea niscavai evrei de temut și de urât. E nevoie de un dușman ca să-i dai poporului o speranță”.

Mi-am amintit de câte ori l-am auzit pe răposatul Corneliu Vadim Tudor și pe ciracii săi de la România Mare că Ardealul este în pericol, că maghiarii vor să ni-l fure, așadar, „dușmanul este în pragul Ardealului!” și că evrei au pus mâna pe bogățiile țării… Sau campania din urmă cu câțiva ani a regimului Viktor Orban împotriva miliardarului George Soros.   

Același personaj Racikovski are câteva replici memorabile despre identitatea națională:

„Simțul identității se întemeiază pe ură, ura împotriva celui ce nu-i identic. Trebuie să cultivi ura ca patos cetățenesc. (…) E nevoie oricând de cineva demn de a fi urât ca să te simți justificat în propria-ți mizerie.” 

Discursurile și prestațiile reprezentanților AUR din zilele noastre nu se deosebesc prea tare de ceea ce spune personajul lui Eco. Dar cea mai tare replică ce m-a pus pe gânduri a fost rostită de un alt personaj, agent al serviciilor imperiale franceze, către falsificatorul Simonini: 

„Baricadele se fac ca să te simți erou, dar aș vrea să văd câți dintre cei care le fac vor rămâne pe ele până la momentul potrivit. Vor rămâne să le apere doar cei mai proști, care vor fi împușcați pe loc.”

Câte mărturii, declarații și amintiri au fost livrate în spațiul public românesc despre Baricada din Piața Universității din noaptea de 21-22 decembrie 1989! Oare ce-a scris Eco se potrivește cu ce s-a întâmplat acolo? Oare au rămas să apere Baricada de la Intercontinental doar… naivii? Dar să nu încurc borcanele: ficțiunea lui Eco cu istoria acelei nopți tragice din Piața Universității!

Același agent al serviciilor secrete franceze mai spune: 

„Meseria noastră e să facem lucrurile să se petreacă mai înainte. Cheltuim destul de mulți bani ca să organizăm mișcări zgomotoase pe bulevarde. Nu trebuie prea multe, câteva duzini de foști pușcăriași sau câțiva polițiști în civil, se jefuiesc trei restaurante și două bordeluri cântând Marseieza, se incendiază două chioșcuri și apoi sosesc ai noștri în uniformă și-i arestează pe toți după o aparentă confruntare.”

Sigur că mă gândesc la Revoluția Română, la Mineriade, chiar și la protestele din 10 august din Piața Victoriei? Și nu pot să nu mă întreb: câți polițiști au fost în civil la protestele din 10 august, de exemplu?

Am găsit și o replică rostită de un personaj, părintele Bergamaschi, care se potrivește ca o mănușă pentru presa din zilele noastre: 

„Anumite știri explozive, dacă le dai dintr-odată, după prima impresie, lumea o să uite totul. E nevoie să le dai cu picătura și orice nouă știre va reaprinde și amintirea celei dinainte.”

    În finalul romanului (nu mă apuc să povestesc finalul!), Umberto Eco face o precizare importantă: singurul personaj inventat din această poveste este protagonistul Simone Simonini, adică falsificatorul de documente. Dar câteva rânduri mai jos, Eco revine cu o „mângâiere” pentru cititor: 

„Dacă mă gândesc bine, Simone Simonini, deși este rezultatul unui colaj, fapt pentru care i-au fost atribuite lucruri făcute în realitate de persoane diferite, într-un fel a existat și el. Ba mai mult, ca să spunem totul, el se află încă printre noi.” 

Fraza asta de final, falsificatorii și manipulatorii se află printre noi, nu-mi stârnește nicio întrebare, dimpotrivă, îmi dă fiori reci: oare cine îmi scrie viața pe care o trăiesc în prezent? 

* „Cimitirul din Praga”, de Umberto Eco, traducere din limba italiană de Ștefania Mincu, Editura Polirom, anul 2010.        

Foto ilustrativ: 123rf               

Urmărește-ne pe Google News