Occidentul a luat naștere nu atât prin separarea Imperiului Roman într-o emisferă răsăriteană și una apuseană, nici ca urmare a Marii Schisme de la 1054 (care a rupt comuniunea dintre Roma și Constantinopol), ci mai curând în ultimii 500 de ani, odată cu marile descoperiri geografice din veacurile XV și XVI, care au pregătit terenul unei cascade de mutații cu impact universal: revoluția științifică din secolul XVII, cea politică din secolul XVIII (atât în varianta iacobină din Franța, cât și în cea masonic-iluministă din America), urmate, cum știm, de revoluția industrială a secolului XIX, ca prefață a saltului postbelic în era atomică, a informaticii, digitalizării și inteligenței artificiale.  

Aceste procese tehno-politice au remodelat planeta, desenând o hartă a lumii dominată de puterile occidentale, care acționează global, ca sedii ale unor imperii extractive, de tip colonial. Victimă a propriului succes istoric, Occidentul euro-american n-a reușit să-și mențină coloniile decât până în anii 60.

Teritoriile colonizate au început să se elibereze, după modelul independenței americane față de coroana britanică, încă de la sfârșitul secolului XVIII, însă toate – din America Latină, până în Africa și Asia-Pacific – au rămas legate de fostele metropole atât prin „comunități” lingvistice (Commonwealth, francofonia, PALOP etc,), cât și prin relații comerciale și economice strâns interdependente. 

Imensa inerție arogantă a etnocentrismului occidental continuă până azi, sub forma negativă a imigrației dinspre fostele colonii către fostele metropole. Albii euro-americani s-au convins de zece generații că sunt civilizația superioară, care va răspândi mesianic propria cultură, atât prin Evanghelie, cât și prin proiecția globală forței sale la nivel comercial, economic, tehnologic și militar.

În cei 500 de ani brutal rezumați mai sus, euro-americanii au avut mereu „sclavi”. Iar neocolonialismul nu se reduce la imixtiunea statelor occidentale în viața politică a vechilor colonii, ci și prin încurajarea imigrației, cu sprijinul partidelor de stânga și a patronatelor. 

Nu partidele de dreapta conservatoare, care reprezintă vechea Europă țărănească, patriarhală și reacționară, sunt cele care susțin imigrația (menită să compenseze declinul demografic și să asigure pensiile), ci forțele progresiste, de stânga, în alianță cu burghezia industrială – și multinaționalele – care vor forță de muncă ieftină.

În SUA, democrații au fost cei mai aprigi antiaboliționiști. În Europa, socialiștii din secolul XIX erau partizanii colonialismului și ai eugeniei. Aventura colonială n-ar fi fost posibilă fără mitologia progresului continuu, pe care numai Occidentul îl poate distribui universal. 

Multiculturalismul, cu toate derivatele lui Woke și Cancel Culture, a devenit maniera în care Occidentul – căruia i se datorează evoluția întregii omeniri – rămâne în centrul istoriei mondiale, chiar și sub forma masochistă a negării de sine.

Discursurile de autoînvinovățire pentru „crimele” trecutului (o formă secularizată a confesiunii publice din puritanismul anglo-saxon) fac din el un subiect de neocolit, aflat mereu în lumina reflectoarelor. Până ieri, deținea toate meritele. Azi, monopolizează toate viciile. 

Noi n-am avut colonii, ci am fost colonizați de puteri asiatice (turcii și rușii). Avem, în schimb, rasiști care uită că românii transilvăneni au fost sclavii națiunilor de confesiune apuseană (unguri, sași, secui) și nu pricep de ce galeriile albe, care petrec vesel în tribunele Campionatului European de fotbal, se uită la meciuri dominate de jucători africani. 

Oricum, după ce am exportat cinci milioane de compatrioți pe piața occidentală a muncii, importăm și noi mână de lucru slab calificată și prost plătită din Asia. E o dovadă de occidentalizare a României, unde, precum la Paris, Londra sau Roma, livratorii Glovo sunt deja srilankezi aplaudați compasional de hipsterii progresiști, care comandă sushi și apelează Uber, pe iPhone, la umbra teraselor din Pipera. 

Fosta Europa de Est – unde disprețul vestic mizase multă vreme pe paronimia dintre „slavi” și „sclavi” – a devenit, prin UE și NATO, un nou poligon pentru „semnalizarea” virtuții unor elite cosmopolite, care, neputând demola statui locale ale vechilor proprietari de plantații, se mulțumesc cu ONG-uri dedicate emancipării romilor… Iată-ne, în sfârșit, la masa lumii bune! 

Foto: Profimedia

Urmărește-ne pe Google News