ComenteazăFac voluntariat de mult timp. De la începutul anilor 90, ca să fiu mai exact. Am început cu un orfelinat și apoi ajutam copii săraci. Anii 90 au avut problemele lor, dar niciodată nu am fost acuzat că aș face bani de pe urma celor pe care îi ajutam.
Am fost plecat mulți ani din România. Am continuat să fac voluntariat. Motivele sunt complexe, însă poate cel mai puternic a fost un amestec de vinovăție pentru că am crescut foarte sărac, și ajunsesem în situația să am mai mulți bani decât aveam nevoie. În mod sigur și o chestie demonstrativă, pentru că aveam nevoie să fiu perceput bun. Plus experiența de viață și senzația că fac ceva într-adevăr util pentru societate.
După ce am muncit numai în privat, pentru mai mult de zece ani, am decis să aplic la o slujbă în societatea civilă. Trecusem de la un salariu de 90.000 de dolari pe an în IT la 1.300 de euro pe lună în Bruxelles. Strânsesem îndeajuns de mulți bani ca să fac ceea ce mă pasiona.
Șocul a fost dur. Lumea ONG-urilor din Bruxelles era plină de sociopați și oportuniști.
Am descoperit că șefa mea fura cu o nesimțire demnă de orice om politic, și am reclamat cazul board-ului. Board-ul, compus și el din oameni care toată viața lucraseră numai în sectorul ONG, mi-a spus să pun batista pe țambal, căci riscul „reputațional” era, după ei, mai important decât furtul. Am reușit, împreună cu un olandez, să forțez demiterea directorului. A fost adus un alt director, deloc diferit de primul. Mi-am dat demisia și m-am dus să lucrez pentru o organizație care muncea în comunități.
Revenirea în România
Revenirea în România a fost, și ea, destul de grea. În cei zece ani de când fusesem plecat, ONG-urile deveniseră o oportunitate de carieră neașteptat de bănoasă. Proiectele europene, finanțările din diferitele instrumente de ajutor bilaterale au dus la situația în care un director de ONG putea câștiga mii de euro pe lună, în timp ce salariul mediu era undeva pe la 300 de euro pe lună.
Știu șefi și șefe de ONG-uri care mergeau numai cu limuzina condusă de șofer. Unii încă o mai fac, reprezentând ONG-uri foarte cunoscute.
Cumpănașu, spre exemplu, nu era deloc o excepție. Luxul în care trăiau oamenii care toată viața lor nu făcuseră nimic altceva decât ONG devenise absolut strident. La fel de strident ca luxul în care trăiau șefii de sindicate, și ei, chipurile, parte a societății civile. Șocul probabil cel mai dur a fost cel cu UNICEF-ul și Banca Mondială, dar despre asta într-un alt articol.
Pupincurismul deșănțat, lipsa de coloană vertebrală, nesimțirea agresivă nu erau deloc lucruri străine societății civile, ci chiar din contră. O bună parte a celor care dominau scena societății civile erau oglinda lui Mitrea sau Ciorbea, și ei foști mari lideri ai societății civile. Cumpănașu era, de exemplu, preferatul Ambasadei Finlandei și a organizat o întâlnire între președinta de atunci a Finlandei și ONG-urile care se ocupau de tematica pe care mă specializasem eu. Am reclamat ambasadoarei de atunci incredibila mârlănie a domnului Cumpănașu.
Oportuniști și neîncredere
Rezultatul a fost că domnul Cumpănașu a devenit rapid favoritul cam tuturor ambasadelor, iar eu am decis că nu am ce să caut în lumea asta. Ca el sunt încă mult prea mulți. Oamenii într-adevăr decenți, sau cei care fac minuni, sunt, din păcate, în majoritatea lor, necunoscuți. Unii dintre ei sunt parte a unor ONG-uri care merită, într-adevăr, tot respectul. Mulți sunt voluntari.
Lucrul în Ferentari a fost, la început, foarte dur. Cei cu care trebuia să lucrez erau convinși că mă umplu de bani de pe urma lor. Nu conta că puteam demonstra că în cea mai mare parte a perioadei în care am lucrat ca ONG-ist am câștigat un salariu minim pe economie, că banii pe care îi aveam proveneau din perioada de lucru în management și IT sau consultanță, care nu avea nicio legătură cu ONG-isme.
Au trecut 12 ani, timp în care, indiferent unde am lucrat, am continuat să fac voluntariat în cel puțin 80% din weekenduri cu copiii dintr-una din zonele cele mai dificile ale Bucureștiului. În ultimii ani, suntem câteva zeci bune de oameni.
Părinții copiilor noi întodeauna cred același lucru, că facem cumva bani de pe urma lor. Explicațiile sunt inutile, vor crede ceea ce vor să creadă. E nevoie de minimum câteva luni bune, dacă nu câțiva ani, până când să accepte că nu facem bani de pe urma lor. Că nu, nu suntem plătiți pe cap de copil și că nu există niciun beneficiu material pe care îl avem de pe urma lor sau a copiilor lor.
Binele trebuie să fie parte din normal
A fi buni în cazul nostru nu este deloc, dar deloc ușor. Durează mult, necesită răbdare și efort constant și există pericolul să se năruiască rapid. Orice posibilă infecție, accident sau intoxicație poate să ne dea peste cap. Oamenii sunt interesați de lucruri negative, și nu de rutina noastră zilnică, prin care încercăm să ajutăm. Orice lucru bun, făcut constant, devine banal, orice scandal atrage atenția.
Habar nu am cum putem ieși din asta, dar am decis că voi discuta din ce în ce mai mult despre cei care fac lucruri bune. Cumva trebuie să ne forțăm elitele, mai ales elitele politice, să vadă facerea de bine ca o obligație și nu o excepție. Binele trebuie să fie parte din normal. Nu știu niciun singur om care trăiește din politică, cu funcții importante în stat, care să fi făcut bine, pe banii lui, înainte de a intra în politică. E puțin probabil ca tu, cititorul meu, să știi pe cineva. Fără să schimbăm asta, e puțin probabil să putem schimba mare lucru.