Să povestim despre bătrâni. Îi văd dimineaţa. Îi văd seara. Diverse categorii. În Bucureşti, există o categorie de bătrâni unici, urbani, născuţi şi crescuţi din familii bucureştene de multe generaţii. Îi vezi după cum se îmbracă. Îşi asortează hainele perfect, cum nici tinerii cool nu se pricep. Asta îi scoate în evidenţă. Sunt bătrânii care au un anumit cheag social. Asta se vede nu doar după haine, ci şi după ţinută, ten, starea fizică, cumpărături. E clar că acea pătură socială din care fac parte i-a protejat şi au trecut mai uşor prin malaxorul istoriei. Dar ei sunt puţini.
Şi ai o pătură largă de bătrâni pe care vizibil istoria tranziţiei i-a strivit fără milă. Le-a distrus orice formă de protecţie şi orice plasă socială. I-a lăsat fără pensii şi fără venituri minime, pensii minime. I-a împins spre sărăcie şi acum trebuie să facă fie munci mizere, fie să trăiască din mila copiilor fugiţi în toate colţurile lumii, fie să vândă diverse lucruri pe la colţuri de stradă, fie să cerşească.
Nu ştim numărul lor, dar pare a fi imens. Dacă asta se vede în Bucureşti, atunci situaţia este mult mai dură în orașele mici. De sate mai bine să nu vorbim: satul a fost abandonat definitiv. Iar bătrânii sunt primii abandonaţi şi aruncaţi la “coşul de gunoi” al istoriei.
E foarte trist ce se întâmplă cu bătrânii. Dimineaţa, când merg în oraş, îi văd la fiecare colţ pe aceşti bătrâni care vând lucruri pentru a supravieţui. Şi cumpăr mereu de la ei: e singurul fel în care-i putem ajuta.
Mai sunt cei care cerşesc. Bătrânii din păturile cele mai de jos. Despre ei, lumea are o părere foarte proastă. Dar e singura lor muncă pe care o mai pot presta pentru o bucată de pâine. Când îi vezi, gândeşte-te că peste câţiva ani îţi vine rândul şi ţie. Mai ales dacă ai prestat “munci flexibile”.
Pe mine însă mă emoţionează cel mai mult categoria “bătrânilor tăcuţi”. Îi vezi aşezaţi pe la intrările unor instituţii, magazine, biserici. Nu cerşesc, nu cer, nu fac nici un gest şi nu rostesc nimic. Doar tac. O fac demn. Însă tăcerea lor e strigătoare la cer. Pentru că tăcerea şi demnitatea lor ne spun un singur lucru: ce societate am construit, în care bătrânii noştri, pentru a supravieţui, sunt împinşi spre o mizerie şi umilinţă atât de mari.
Dar asta nu e tot. Mai există o categorie mică de privilegiaţi. Cu pensii speciale, care se pensionează la o vârstă în care unii abia încep să muncească. Iată povestea de final. Ca o parabolă, dar atât de reală şi de cinică.
Astăzi au ieşit la pensie un medic, un profesor, un agricultor şi un procuror: cum s-au distribuit banii?
Astăzi, Ilie Pătraşcu, unul dintre medicii buni ai ţării, care a salvat sute de vieţi, a ieşit la pensie la vârsta de 66 de ani. Are pensia 3.000 de lei. (Pensia medie este de 1.180 de lei.)
Vasile Păşcăneanu a predat la şcoală 40 de ani. A ieşit şi el la pensie după ce a umplut ţara de oameni educaţi. Are o pensie de 1.400 de lei.5
A ieşit la pensie şi Ion Horodiru dintr-un sat de câmpie. A muncit o viaţă pe câmp. Are o pensie de 640 de lei. În situaţia lui sunt spre un milion de cetăţeni.
Şi vestea mare: Ilie Botoş s-a pensionat şi el astăzi (2016 făcut calculul). La vârsta de 51 de ani. Are o pensie de 24.000 de lei. Nu ştiţi să număraţi? E 5.333 de euro pe lună. Asta înseamnă că până la 80 de ani va încasa de la stat aproape două milioane de euro (mai exact: 1.920.000). El a fost între 2003 și 2006 procuror general. Multe porcării s-au făcut atunci.
Amintim că pensia medie actuală în România este de 1.180 de lei, iar pensia minimă este de 640 de lei.
Să facem un alt calcul. Îmi şopteşte un amic (Lucian Davidescu aici mai multe date), care a făcut un calcul şi se pricepe bine la asta. Ce avem? O pensie specială de 30.000 = 25 de pensii medii = 47 de pensii minime. Câte pensii minime şi câte pensii speciale avem? Cine rezolvă această nedreptate imensă: unii ţinuţi în sărăcie lucie şi alţii, în privilegii imense?