ComenteazăCând, cine și de ce a hotărât așa?
Și de ce sărbătorim o realitate care astăzi nu mai există?
***
La 1 Decembrie 1918 România apărea pe hartă în cea mai plină formă a ei, cu granițe extinse cum nu le mai avusese și avea să nu le mai aibă vreodată. Era mare, rotundă. Dodoloață. Basarabia, Bucovina și Transilvania intraseră, pe rând și în ordinea asta, în granițe românești. Și Cadrilaterul era românesc pe-atunci pentru că primiserăm cele două județe, Caliacra și Durostor, în urma celui de-al Doilea Război Balcanic, din 1913.
Doar 22 de ani mai târziu, în vara anului 1940, România pierdea, tot pe rând, Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Basarabia (care ajungeau la URSS), apoi Transilvania de Nord (către Ungaria) și Cadrilaterul (sau Dobrogea de Sud, care ajungea la bulgari).
În 1945 am mai recuperat doar Transilvania de Nord. Atât.
România Mare de la 1918 a dispărut, probabil definitiv, în 1940.
Până la abdicarea Regelui Mihai I și instaurarea oficială a comunismului, la 30 decembrie 1947, România își sărbătorea Ziua Națională la 10 mai, moment în care se celebra Ziua Independenței. La 10 mai 1877 proclamarea independenței României a fost promulgată de prințul Carol și publicată în Monitorul Oficial.
Sigur că odată instalați, comuniștii au interzis celebrarea acestei zile pentru că ea era asociată regalității. Așa că Ziua Națională a României a devenit 23 august, simbolizând momentul începutului sovietizării țării, atunci când, în 1944, România a întors armele împotriva Puterilor Axei și a intrat în război de partea URSS.
O sărbătoare aleasă de FSN, din frică de Rege
La vreo jumătate de an de la Revoluție, ex-comuniștii adunați în Frontul Salvării Naționale au hotărât să schimbe data de 23 august pentru că, de-acum, sărbătoarea lor nu se mai potrivea în proaspăta democrație.
Mihai Ispas (centru), între Ion Iliescu și Petre Roman, în 1989
sursă foto: tolo.ro
Astfel a devenit 1 Decembrie Ziua Națională a României: la inițiativa unui grup de senatori FSN cărora li s-au alăturat, culmea, trei parlamentari UDMR, unul PNL și unul PNȚCD. Opoziția cerea însă ca Ziua Națională a României să fie din nou în 10 mai, atunci când România își sărbătorea independența.
Însă blocul parlamentar FSN, cu rădăcini solide în vechile structuri comuniste, a respins varianta 10 mai pentru că ea era asociată și cu Ziua Regelui și a Monarhiei, pe care comuniștii îi alungaseră în 1947. Ba mai mult, la scurtă vreme după ce au respins 10 mai ca zi națională a României, foștii comuniști aveau să-l împiedice pe Regele Mihai să revină în țară.
De două ori, în ambele rânduri din ordinul lui Ion Iliescu. Atât de mare era teama lor de Rege și de posibilitatea revenirii la monarhie – o formă de guvernământ îndepărtată ilegal tot de ei.
Ce sărbătorim astăzi a devenit posibil datorită monarhiei
Însă ironia istoriei face că ceea ce sărbătorim astăzi, la 1 Decembrie, a devenit posibil în 1918 tocmai datorită acestei monarhii atât de hulită în timpul comuniștilor și care, mai apoi, în democrație, a fost ținută la granița țării, umilită și mânjită de politic până când a fost dusă în derizoriu.
Tocmai urmașii acestor personaje sunt cei care ne servesc astăzi o fiertură lungă de clișee despre „sacrificiile strămoșilor”, „visul secular”, „sângele și lacrimile vărsate de eroi”, „Centenar și România Mare”.
Dar ați auzit la ei, la fel de des, vorbindu-se și despre Regina Maria și rolul pe care ea l-a jucat pe front ori în politica externă a țării? Despre importanța ei în negocieri și despre prestigiul Casei Regale românești care a contat decisiv în împlinirea Marii Uniri? Nu, n-ați auzit. Căci despre ei încă nu s-a făcut vremea să vorbim.
Mai e nevoie de încă o sută de ani.
* Cu câteva excepții, aproape peste tot în lume, statele își celebrează zilele naționale în momentele care amintesc de proclamarea sau câștigarea independenței. Pe de altă parte, în Marea Britanie, Olanda, Luxemburg, Norvegia, Suedia și Danemarca, monarhii constituționale, Ziua Națională este asociată cu ziua de naștere a monarhului. Este, deci, de neînțeles de ce astăzi România se încăpățânează să celebreze granițe, mai ales unele pe care nu le mai are, granițe care, de-a lungul istoriei lumii, au generat cele mai sângeroase conflicte.