ComenteazăAstăzi, copilul m-a trezit la ora 6.30. De obicei trag de el să se trezească după ora 7.00, ca să mergem la şcoală. Somnul dulce de dimineaţă e de neînlocuit. Dar azi are campionatul, cei de la Griviţa – Cireşarii, generaţiile 2011-2012, întâlnesc alţi copii din alte cartiere ale Bucureștiului. Ei au găsit un loc unde să facă sport, unde pot să bată mingea cu un antrenor care îi pregătește bine și îi învață să fie o echipă, să iasă din rețelele virtuale care domină cotidianul copiilor moderni.
Fotbal în cartier nu prea mai ai unde să
joci. Parcurile au fost amenajate frumos pentru copiii mici. Au fost cucerite
de mame, bunici, bone (şi taţi ca mine) cu copii mici. E un lucru excelent.
Doar că cei mai mari nu pot bate mingea aici. Nu mai e loc și pentru ei, trebuie
să meargă altundeva. Dar unde? Spre zone „gri”, spre virtual, închişi în cameră
singuri sau în reţele virtuale?
Parcările erau o soluție cândva pentru
fotbalul de maidan. Acum, fiecare milimetru de trotuar a fost cucerit de maşini.
Primul şoc este atunci când ieşi cu copilul în cărucior la plimbare și dai de
mașini care au invadat absolut tot. Pare că, pentru noi, cei mari, maşinile sunt
mult mai importante decât copiii. Cine are copil, înţelege.
Terenurile de fotbal din cartier pot
fi soluția. Dar, mai nou, au două rânduri de gard, lacăte şi paznici. Nu poţi
intra nici cu poliţia. Să negociezi cu şcolile e aproape imposibil. Nici măcar
cu plată. Nu sunt mecanisme prin care copiii din cartier să poată bate mingea
pe terenul de fotbal din faţa blocului. Nu se poate! Punct!
Școli private de fotbal avem în
cartier, prin apropiere. Nu sunt foarte scumpe, dai 300 de lei pe lună, plus niște
bani pentru echipament și altele. Problema cu ele nu este legată neapărat de
bani, ci de un anumit exclusivism. Ele sunt pentru “clasa de mijloc”. E nevoie
de bani şi de mult timp pentru aceste ocupaţii, pentru că duci copilul, stai o
ora-două, îl aduci acasă. La fiecare deplasare, pierzi minimum trei ore. Dacă
ai doi copii, lucrurile se complică și mai rău. Pe lângă bani, e nevoie de o
întreagă logistică, de organizare.
Aceste şcoli sunt bunicele, pot
produce calitate, dar, repet, au ceva exclusivist şi probabil nu vor aduce
niciodată copiii la nivel de performanţă. De ce? Pentru că nu produc o masă de
fotbalişti, de sportivi din care să se poată face o selecţie. Vom merge, ca şi la
olimpiadele lăudate, cu excepţiile. Grosul copiilor nu-şi permit aceste şcoli,
din multe motive.
Mai e și problema că majoritatea
copiilor care vin la aceste cluburi private fac şi cursuri de limbi străine, de
robotică şi multe altele. Sunt în mare parte copiii clasei de mijloc, care îi „dopează”
cu multe ocupaţii. Nu judec această alegere. Mai toţi suntem împinşi spre asta
din felul în care e construită şi stratificată “frumoasa noua lume”. E foarte
bine că avem aceste cluburi, dar e insuficient şi exclusivist.
Grosul copiilor rămâne în afara
acestor mecanisme. Altele nu au, spaţii libere nu sunt. Pentru ei, nu există
alternativă.
Rămân doar micile supape, “rămăşiţe
ale trecutului”. Am descoperit de la mamele din parc, cele care duc munci grele
şi nu-şi permit “cluburi private”, un “club de stat”, ce ţine de primărie. Este
chiar lângă locuința mea – Cireşarii. Aici, copiii pot merge de două ori pe
săptămână, câte două-trei ore – nu o oră, o oră și jumătate, ca la privați -,
au un antrenor excelent şi sunt pregătiți foarte bine. Şi fără bani, fireşte,
pentru orice copil doreşte. Însă, la câtă infrastructură este aici, totul e
folosit la capacitate minimă, iar îngrădirea cu garduri a început şi aici. Sper
să nu se “eficientizeze” spre privatizare. Privatizarea bunurilor publice, a
bunurilor şi spaţiilor comune înseamnă exluziune socială şi presupune riscuri
imense.
La cluburile „de stat”, copiii sunt
foarte amestecaţi: şcoli și grupuri sociale diferite. Ăsta e un prim pas
împotriva ghetoizării de orice fel şi spre democratizarea relaţiilor sociale.
Şi, marea surpriză, aici mai toţi copiii vin singuri şi pe jos. Fără părinţi şi
maşini care să-i ducă şi aducă. Aşa l-am motivat şi pe copilul meu să meargă
singur la club şi să se întoarcă singur de acolo. Pentru că aşa fac toţi copiii
din cartier, de la opt ani. Sunt băieţi de Griviţa.
Aceste oaze de normalitate sunt pe
cale de dispariţie. Ele ar trebui să fie o normalitate la fiecare colţ de stradă,
în fiecare cartier, pe lângă fiecare stadion de şcoală, pentru diverse
sporturi.
Bucureştiul are atâţia bani încât asta
nu ar însemna nimic. Cândva se vorbea de un programul pentru deschiderea
stadioanelor de pe lângă şcoli copiilor din cartier. Doamna primar, de ce aţi
abandonat o idee bună? E atât de simplu de făcut, doar deschideţi porţile.
Fotbalul “de stat”, gratuit, pentru
toţi copiii ar fi ultima noastră şansă să avem un sport de calitate. Nu este
vorba doar un joc de fotbal, ci despre copii care fac sport în sensul adevărat şi
larg al cuvântului. Este și șansa la sănătatea elementară. Și mai este ocazia
de a-i pune pe copii să facă ceva împreună, indiferent de grupul social căruia
îi aprţin.
Așa se dezvoltă o funcţie socială importantă: înţelegerea sensului de bun comun şi a relaţiilor sociale. Este primul semn al sănătăţii noastre fizice şi mintale, care deschide viitorul.
Exit poll alegeri prezidențiale 2024 – turul I. Vezi rezultatele alegerilor prezidențiale potrivit BEC!