„Pe holul unei școli, în timpul pauzei, trei copii de 9-10 ani stau de vorbă.

  • Mama mea este stewardesă și îmi aduce cadouri din toată lumea, se laudă fetița.
  • Tatăl meu este pilot de raliuri și mă lasă să mă dau cu mașina de curse, se laudă al doilea copil.
  • Părinții mei sunt asistenți maternali și m-au luat la ei acasă de la centrul de plasament, spune, cu o lucire de recunoștință în ochi, cel de-al treilea copil.

Carton: Căutăm părinți cu normă-ntreagă! Telefon:…”

Acesta este un spot social care a rulat pe televiziunile românești în 2004, în cadrul campaniei „Casa de copii nu este acasă”. De fapt, aceasta este prima variantă de scenariu pe care am scris-o atunci, spotul fiind puțin mai lung și mai elaborat.

Din 1990 și până în 2004-2005, una din principalele probleme ale României, o problemă extrem de vizibilă în exterior, a fost cea a copiilor instituționalizați. Parțial, demersurile de integrare în UE ne-au obligat să rezolvăm cumva această problemă.

N-am rezolvat-o complet și nici perfect, dar, oricum, stăm mult mai bine azi decât acum trei deceni, decât acum două decenii și chiar decât deceniul trecut. E loc de mult mai bine.

S-au difuzat pe televiziunile românești, chiar și în ultimii ani, nenumărate reportaje despre copiii adoptați la începutul anilor 90 ai secolului trecut de către cetățeni ai altor țări.

Unele din aceste reportaje au primit premii internaționale la concursuri de gen. Nu s-a pus problema dacă imersiunea în viața copiilor abandonați și adoptați spre mai bine este sau nu de interes public.

Evident este, căci sunt povești de viață care merită să fie cunoscute. Unele ca exemple pozitive, altele ca exemple negative.

Faptul că actualul premier al României a adoptat, chiar în ianuarie 1990, un băiat pe care familia lui, deja numeroasă, nu-l mai putea crește este un subiect de interes public.

Bine documentat și bine redactat, un articol despre acest subiect face ceea ce ar trebui să facă presa zi de zi: să ne vorbească despre absolut toate fațetele personalității unui lider politic.

Atâta vreme cât nu încalci interesul superior al copilului, a vorbi despre o adopție nu este nici pe departe o crimă și nici o mizerie. Politicienii trebuie să-și asume, încă de atunci când candidează prima dată, că viața lor nu le mai aparține. Nici cea a membrilor familiei. E dur, dar nu se poate altfel.

Articolele din Libertatea despre fiul doamnei Dăncilă au iscat multiple controverse. Unii au spus că este un atac murdar, alții au văzut un efort de PR, menit a o umaniza pe Viorica Dăncilă. În fapt, n-au fost nici una, nici alta. Este vorba doar despre o poveste.

Aceste articole n-ar fi existat însă, dacă s-ar fi respectat legea și cutumele, iar părinții adoptivi nu ar fi cunoscut-o pe mama naturală și nici aceasta nu i-ar fi cunoscut pe părinții adoptivi. Vorbim despre legile anilor 90.

Aceste articole au transformat-o pe Viorica Dăncilă, în ochii unora, în eroină. Pentru alții e o victimă, iar unii spun „Da, dar…”.

Interesul public ar trebui să ne determine să mergem mai departe și să aflăm nu doar ce a făcut premierul pentru fiul său, ci ce face din poziția actuală pentru ceilalți copii ai României. Nu ca mamă, ci ca decident. Dacă se poate.

Citește și:

Copilul înfiat de Viorica Dăncilă. Destinul celor 8 copii din familia Malancu, dintre care cel mic a fost adoptat de prim-ministrul României!

Mama biologică a băiatului adoptat de Viorica Dăncilă: „Vreau doar să-l văd, nu să-mi zică mamă!”

Viorica Dăncilă, o oră de victimizări de politician la „Sinteza zilei”, despre adopția fiului său. „Mi-am dat seama că acela era destinul meu”

 
 

Urmărește-ne pe Google News