Am lucrat o vreme, în momentul în care luasem o pauză de la a face presă, într-o companie multinațională al cărei domeniu de activitate presupunea creativitate, inovație și viteză de reacție peste medie.
Una dintre colegele mele de atunci era departe de a răspunde măcar satisfăcător la vreuna dintre cerințe.
Era, e drept, meticuloasă până spre birocratismul absolut și reușea să țină în loc procese care-și pierdeau eficiența prin tărăgănare excesivă.
Mă întrebam de ce o companie privată, unde totul este axat pe eficiență, permite ca o astfel de persoană să ocupe locul unui angajat măcar bun. În orice caz însă, mai bun. Cum în multinaționale pot trece perioade lungi până afli și numele de familie al unui coleg, așa mi s-a întâmplat și mie.
Când, din întâmplare, am aflat numele colegei, am dezlegat parțial misterul: era fiica procurorului general în funcție al României.
Oricât de corect te-ai mișca în lumea businessului, parcă nu-ți permiți să arunci o umbră de îndoială asupra carierei copilului procurorului general.
Ușurarea a venit pentru toți atunci când, pe neașteptate, tatăl respectiv a fost schimbat din funcție și compensat cu un post de consul. Fiica l-a urmat în capitala tehnică a UE, găsindu-i-se și ei un loc în corpul de experți de la Bruxelles.
În ultimii ani înainte de 1989, inițialele Partidului Comunist Român primiseră o nouă interpretare din partea cetățenilor țării. PCR însemna, în limba paralelă celei oficiale, Pile, Cunoștințe, Relații.
Unii chiar au sperat sincer, în decembrie 1989 și imediat după aceea, că ăsta este unul din lucrurile care vor dispărea rapid și definitiv.
Ar fi trebuit să ne prindem că trendul este altul atunci când ni s-a pus în față prima conducere provizorie a țării. Președinte era cineva despre care se spunea că ar fi fost coleg de facultate cu Mihail Gorbaciov, iar premier era un tânăr despre care se știa cu certitudine că este fiul unui deschizător al drumului comunismului în România.
Anii au trecut și am uitat toți de perioada respectivă, crezând că a fost un accident.
Până când ne-am trezit din nou prinși în această plasă deasă a pilelor, cunoștințelor și relațiilor.
Dacă în companii private precum cea pe care v-am dat-o drept exemplu la început sistemul funcționa perfect la începutul anilor 2000, în administrația publică lucrurile erau și sunt și mai grave.
Dacă vrei să faci restructurare reală într-o instituție publică, s-ar putea să nu afectezi prea multe familii, ci doar una-două, dar extrem de extinse.
După aproape 30 de ani de la Revoluție, s-a umplut România de tineri care se recomandă curajos cu realizările lor, atunci când vor să se angajeze: „Sunt fiul sau fiica lui…/ Sunt nepotul lui…/ Sunt finul sau fina lui…”.
Ne dorim partide noi, sperăm ca ele să aducă un alt suflu, dar, fără să ne dăm seama, tot PCR-ul câștigă alegerile, deja de prea multă vreme.
Citește și:
OPINIE | „Jocul de-a viețile noastre”. PAH, despre cum politicienii „vând” ideea că pot greși oricât