ComenteazăNu e schizofrenie. E România. E țara mea și nu pot spune că o iubesc. În nici un caz în astfel de momente.
Atunci când e pusă în fața propriei impotențe, România roșește și o dă în bălării. Mereu sunt de vină alții. Poate de aia suntem, de fapt, acolo unde suntem…
Suntem români de 2.000 de ani și suntem mândri. Ciudat e că, în 2.000 de ani, nu am învățat să fim. Existăm doar prin raportatre la alții.
Ne urâm. Asta e cel mai trist. Ne urăm de parcă nu ar exista cauze mai bune pentru care să ne irosim energiile. Mor pinguinii gușați în Africa de Sud, dar noi ne consumăm urându-ne aiurea.
Azi, eu sunt dușmanul tău, în imagnația ta. Sunt dumșmanul altora, deși, de fapt, nu sunt dușmanul nimănui. Eu nu trăiesc într-o manea permanentă, nu asta e viața mea.
Și nu, nu suntem, toți, cumpărați sau cumpărabili.
Suntem câteva milioane, multe, care suntem luați de proști. Poate suntem, dar cel mai sigur nu.
În general, noi, sclavii, ne comportăm ca niște sclavi. Și ne place.
Dar nu, nu așa suntem. E trist prin ce trecem. E și mai trist că nu știm când să ne oprim.
Mâine, cel mai probabil, ne vom întâlni pe stradă. Și vom râde împreună, vom glumi, vom,,,
Pentru că nu este vreo zi mai frumoasă în viețile noastre decât mâine….
Patrick André de Hillerin
Citește și:
OPINIE / PAH, despre ziua independenței României: „Sunt viu dintr-o fericită întâmplare”
OPINIE/ PAH, despre cum poate președintele să schimbe guvernul după europarlamentare