OPINIE/ Tolo: Arabia Saudită recunoaște că jurnalistul Khashoggi a fost ucis ”în urma unei discuții care a degenerat”. Cum se numește discuția la care vii cu medicul legist și cu fierăstrăul?

Azi noapte, Arabia Saudită a recunoscut moartea cetățeanului său, ziaristul Jamal Khasoggi.

Versiunea propusă de saudiți lumii este aceea că ”Khasoggi a murit într-o luptă la consulatul Arabiei Saudite din Istanbul, după ce un interogatoiu a mers prost”.

Era o discuție, vasăzică.

O discuție la care Arabia Saudită și-a trimis 15 oameni, îmbarcați în două avioane speciale, echipă din care făceau parte ”duri” ai serviciilor secrete și unul dintre medicii legiști cu cel mai înalt rang în structurile de securitate ale Ryadului.

Cum se numește discuția la care vii cu medicul legist și cu fierăstrăul?

Fierăstrăul, spun oficialii turci care au ascultat înregistrările, a folosit de medic ca să dezmembreze trupul lui Jamal Khasoggi, după ce l-au omorât.

Conversația cu bonfaierul se numește tortură, iar participarea medicului legist o transformă în crimă cu premeditare.

E evident că saudiții încearcă să-l izoleze pe prințul moștenitor Mohammed bin Salman, ca să scape nu cu fața curată, căci asta este imposibil, ci fără o implicare politică și legală.

Occidentul are partea sa de responsabilitate la odioasa crimă din Istanbul. Și nu, nu e nicidecum o poveste care a început cu Donald Trump, cel care e doar ultimul de pe lista străvezie a celor care au propagat ideea că ”scopul scuză mijloacele” și că deslușirea unor crime se poate face mai încetișor, de vreme ce sute de mii de locuri de muncă depind de petrolul din deșertul saudit.

În cartea sa ”Lawrence în Arabia – Război, mistificare, nesăbuință imperială și crearea Orientului Mijlociu modern”, istoricul britanic Scott Anderson povestește cum i-au ales Anglia, Franța și SUA pe noii conducători ai Peninsulei Arabice în timpul și după terminarea primului război mondial.

Asta se întâmpla acum 100 de ani.

Ceea ce căutau vesticii la conducătorii noilor regate era ”nu intelectul, nici judecata, nici înțelepciunea politică, ci flacăra entuziasmului care să aprindă focul în deșert”.

E preferau un prinț crud și imprevizibil în locul unui lider ”prea echilibrat, prea rece, prea spiritual pentru a fi profet – în special un profet înarmat care, dacă istoria nu minte, să învingă în revoluții”.

Spionul Angliei e sincer când recunoaște că imperiile își doreau oamenii lor, dar nu orice fel de oameni, ci cei de un fanatism ”care să împingă lucrurile spre țelul pe care eu i l-am conceput”!

Asta era acum 100 de ani și anumite lucruri nu s-au schimbat prea mult.

Există, în carte, o scenă aparte.

Când descoperă în deșert tabăra războinicilor lui Faysal, unul dintre fii vechiului rege Hussein, Lawrence îl asigură că britanicii nu au nici un interes teritorial în zonă, lucru pe care bineînțeles că prințul nu-l crede. Nici nu e nevoie, pentru că ei se mint reciproc și amândoi știu asta.

Lawrence se bucură când întâlnește un conducător ”foarte nerațional”, ”un om cu stări sufletești schimbătoare, oscilând brusc între glorie și disperare”. Caii și săbiile fluturate în jur îl excită. Oamenii dispar imediat, asasinatele nu au noimă, ci doar emoție.

Politica de recrutări a Vestului și-a păstrat, peste secole, atracția pentru acest gen de despoți duri, neraționali, controlabili prin propriul temperament.

Și când angajezi săbii, nu te poți aștepta la dileme. Vine direct medicul legist.

Urmărește-ne pe Google News