Aceşti copii
ultraeducaţi, bine crescuţi şi al naibii de inteligenţi erau doar la două
generaţii distanţă de marele malaxor istoric care s-a petrecut pe aceste
străzi. Erau de fapt copiii unor familii prin care această teroare a trecut ca
un cuţit fierbinte care taie un calup de unt.
Toţi îşi aduceau bine aminte de victime: toţi au avut în familie aşa ceva. Toţi au cunoscut aceşti oameni la prima mînă. Dar mai nimeni nu-şi amintea direct chipul şi imaginea celor responsabili, a călăilor.
Prietenul meu aproape
genial a tranşat însă situaţia fierbinte în stilul înţeleptului Solomon. A rugat să ridice mâna în sus cine a avut în familie victime:
toţi au ridicat mâna în sus. A rugat să ridice mâna în sus cine a avut în
familie, aceeaşi familie, călăi şi oameni în vîrful nomenclaturii de partid:
toţi au ridicat mâna în sus.
În aceeaşi familie, în acelaşi cămin, din aceeaşi mamă şi același tată au ieşit aceşti oameni: Cain şi Abel. Asta se numeşte război civil. Şi e ceva teribil de tragic.
Cum tranşezi această poveste? Prin răzbunare? Nu. De ce? Pentru că porneşti un malaxor al violenţei care nu se mai opreşte. Violenţa naşte violenţă. Cum opreşti această maşinărie a violenţei?
Cum se rezolvă între Cain şi Abel
problema? Sunt un om de stânga, dar nu o să vă citez din Marx, ci din Biblie că
doar ne considerăm popor creştin:
“Cain a zis Domnului: „Pedeapsa mea e prea mare ca s-o pot suferi. Iată că Tu mă izgoneşti azi de pe faţa pământului; eu va trebui să mă ascund de Faţa Ta şi să fiu pribeag şi fugar pe pământ, şi oricine mă va găsi mă va omorî.” Domnul i-a zis: „Nicidecum, ci, dacă va omorî cineva pe Cain, Cain să fie răzbunat de şapte ori.” Şi Domnul a hotărât un semn pentru Cain, ca oricine îl va găsi să nu-l omoare.”
Teza pe care o susţin este pentru conciliere, reconciliere şi adevăr, prin iertare, dar nu prin uitare. Prin cunoaşterea adevărului, prin asumarea lui, prin pedepsirea penală a celor care au vină penală conform legii, dar printr-un proces, nu prin răzbuznare.
În comunism şi fascism mai toţi am fost vinovaţi în diverse forme şi grade: unii au colaborat (şi aici în diverse forme şi grade), iar mulţi alții au tăcut şi şi-au văzut de viaţă. Şi prin tăcere am contribuit la creşterea nedreptății. Ca şi acum.
Doar victimele au fost nevinovate, cu toate că avem nenumărate cazuri în care victimele au devenit călăi. Într-un război civil lucrurile sunt extrem de complicate. De aceea este foarte greu să judecăm. Cine are dreptul să judece?
Puterea victimei şi victoria ei, dreptatea ei, stă în puterea de a ierta şi de a concilia. Întâmplător, la noi, victimele au fost mult mai înţelepte decât „profitorii”, cinicii luptători anticomunişti apăruţi oportun după 90.
Paradoxul în România este acesta. În această ţară care la instaurarea comunismului, peste noapte, cel mai mic partid a devenit cel mai mare, la căderea comunismului, culmea, procesul s-a inversat: cel mai mare partid PCR-ul, cu cel mai mare număr de membri, cum nici URSS n-a visat, s-a dizolvat în cîteva minute. Şi brusc milioanele de membri PCR au devenit disidenţi şi luptători anticomunişti.
Nici o asumare. Ba
din contra: foştii membri de partid sau cei ce au tăcut asurzitor au devenit
anticomunişti postfactum. A deveni anticomunist postfactum dându-te luptător anticomunist când regimul
a dispărut nu este decât dovadă de oportunism care se foloseşte imoral de o
situaţie politică.
Aşa a devenit la noi lupta anticomunistă doar o bâtă ideologică oportunistă care avea ca scop foloase materiale, politice, şi de poziţionare socială şi ierarhică. Nici un risc. Ba din contra. Iată poziţia perfect imorală. Foştii comunişti au devenit noii capitalişti sau ideologi ai lui, luptători aprigi pentru legitimarea noii orânduiri. Regimul se schimbă, oportuniştii sunt aceeaşi.
Să zicem însă că până în 96 acestă poziţie îşi avea sensul: lupta cu rămăşiţele comunismului. Dar după 96 cînd a venit Convenţia Democrată? Adică „ai noştri”? Care mai era rostul? Ştim rezultatul acelei guvernări: catastrofă totală. Dar lupta cu comunismul a continuat: mai era mult de furat.
A fi anticomunist,
a lupta cu comunismul ca şi cum el este viu, la 30 de ani de la căderea
comunismului fără a schiţa o minimă critică actualei puteri hegemonice
capitaliste, aşa cum o face establishmentul nostru intelectual, este o poziţie
de o imoralitate indecentă şi un oportunism cras. Ipocrizie pentru eternitate.
Altele sunt problemele şi nevoile actualei societăţi: sărăcie, inegalitate, tot mai puţine şanse la educaţie, sănătate, muncă etc. În loc să urlăm disperaţi acest teme, noi luptăm cu un regim damnat şi mort acum 30 de ani pe care nici măcar „elita comunistă” nu l-a apărat. Ba din contra s-a suit pe cadavrul lui şi l-a vândut la pachet.
Am spus că sunt pentru reconciliere cu cei care au fost în eşaloanele puterii: de la eşaloanele de vârf la membri ai PCR şi UTC de vârf.
Susţin că nu trebuie pedepsiţi, nu trebuie damnaţi, nu trebuie ostracizați. Nu cred în lustraţie. Cu excepția celor care au crime pe mâini şi care trebuie să răspundă penal conform legii. În rest nu.
Vin dintr-o famillie care din motive religioase şi din convingeri profunde nu a intrat nimeni în PC al URSS. Nu poţi să depui jurământ decât lui Iahve, nu şi unui stat ateu. Şi în general nu depui jurământ decât dacă eşti medic, precum și armatei care-ţi apără ţara. Asta era regula.
Această comunitate nu a acceptat ca ai săi copii să fie membri nici măcar ai UTC. Am fost singurii câţiva copii în toată şcoala care nu erau în UTC. Ne-au fugărit politrucii UTC de nu am mai văzut. La studii superioare aveam acces doar dacă aveam 10 pe linie şi atunci cu enorme probleme. I-am iertat demult. Îi văd în Parlament, şefi de bancă şi mari oameni de bine în societate. Dumnezeu cu mila. (Am povestit în „Sectanţii” aceste istorii).
Dar nu accept ca acum să fiu fugărit de aceeaşi oameni, dar în direcţie opusă. Adică tot acei oameni care mi-au citit lecţii de comunism să-mi citească lecţii de anticomunism? Nu, mersi.
De aceea este o farsă urâtă să văd că un preşedinte colaborator cu Securitatea comunistă precum Traian Băsescu condamnă comunismul şi ne dă lecţii de anticomunism. E o farsă tristă ca unul din liderii avangardei tineretului comunist, Vladimir Tismăneanu, să conducă echipa de condamnare a comunismului şi să mă atace cu nesimţire pe motiv că sunt „de stânga” şi „comunist”: da, „tovarăşe” Volodea, eu sunt anticomunist în comunism şi anticapitalist în capitalism.
Aşa sunt învăţat şi educat eu: să critic puterea hegemonică actuală, nu cea moartă. Am eu multe păcate, dar nu sunt laş şi oportunist. Şi verau să mor marginal cum m-am născut: acesta este crezul meu şi marele meu avantaj.
Iar acum avem cazul Mihai Şora. Cu tot respectul meu pentru acest om care a fost şi antifascist, şi comunist din convingere, dar care a venit de bună voie în ţară şi a avut funcţii importante în anii 50-60.
Totuşi nu poţi spune: “la 30 de ani viaţa mea s-a oprit” când abia începea. Reacţia mea venea din dorinţa de a-l proteja penru că „hienele anticomunsite” de lângă dumnealui îl folosesc cinic într-un spot publicitar profund mincinos.
Nu putem comercializa chiar totul. De când „revoluţia preţurilor” a maşinăriei de marketing scrie „adevărata istorie”? E mult prea cinic. Domnul Şora chiar merită o bătrâneţe liniştită. Aici în discuţie nu e dumnealui, ci campania comercială şi felul cinic de a comercializa o falsă istorie.
Repet: sunt pentru conciliere şi iertare, dar nu pot accepta să fiu alergat şi hărţuit de aceiaşi lideri UTC (şi „căţeii lor”) care mă alergau în anii 70 pe motive opuse. Cer doar puţină decenţă. Şi puţină tăcere. Nu accept lecţii morale de la foşti membri PCR şi lideri UTC. Ajunge.