ComenteazăSă vorbim, azi, doar despre modul în care votăm.
În modul în care se organizează scrutinurile chiar și în zilele noastre putem distinge urme clare ale mentalității care a permis apariția și apoi perpetuarea sclaviei, a iobăgiei, a legării de glie.
În cel puțin două tipuri de alegeri nu avem voie să părăsim incinta. La alegerile locale și la cele legislative, cetățenii țării nu pot vota decât dacă se află în localitatea de reședință. Cu excepția celor care se află în străintate. Aceștia pot vota, la legislative, chiar dacă nu se află în orașul sau comuna în care își au domiciliul din buletin. Dar dacă nu călătorești peste graniță, ci doar în interiorul țării, nu ai dreptul, acum, să votezi la parlamentare. Suntem, în acest secol XXI, șerbii sistemului electoral. Din păcate, secolul XXI încă nu are, în România, un politician cum avea secolul XIX în Mihail Kogălniceanu, un politician care să aducă dezrobirea.
În ultimii 5 ani, votul din disapora este cel care aduce în discuție, emoțional mai degrabă decât rațional, modificarea sistemului de vot.
Așa cum se votează azi însă, niciodată nu vor putea fi organizate alegeri în diaspora care să nu ducă la formarea de cozi, în cazul în care numărul alegătorilor ce se prezintă la urne depășește 180.000-200.000 de oameni. Câtă vreme nu există registre electorale pentru cetățenii din afara granițelor, câtă vreme oamenii nu se înscriu anticipat pentru a putea vota, este imposibil, oricine ar organiza alegerile, să estimezi corect numărul potențialilor votanți. Mai mult, dată fiind fărâmițarea comunității românești pe întregul mapamond, este imposibil să organizezi secții de votare astfel încât orice cetățean român aflat în străinătate să nu aibă de parcurs mai mult de câțiva kilometri până la ștampilă, urnă și buletin de vot.
În 2015 a fost introdus votul prin corespondență. Dar acesta este accesibil doar cetățenilor români din străinătate și doar pentru alegerile parlamentare. Ceea ce este o discriminare față de cetățenii din țară și, de asemenea, o limitare absurdă a tipului de alegeri la care acest mod de a vota este permis.
O soluție mult mai în pas cu vremurile pe care le trăim este votul electronic de la distanță. În Parlament se află deja un proiect de lege pe această temă. Dar, culmea, chiar și acest proiect de lege vine cu o propunere tehnică deja depășită.
Astfel, în proiect, cetățenii care vor să opteze pentru votul electronic trebuie să se înregistreze în Registrul Electoral Electronic, după care primesc un token similar celui tranzacțiilor de e-banking, iar codurile unice oferite de acele tokenuri le permit să voteze.
În fugă, voi spune că nici votul prin corespondență și nici aceste tokenuri nu exclud frauda. Un partid mai întreprinzător poate controla direct voturile a mii sau chiar zeci de mii de cetățeni. E de detaliat, dar se poate întâmpla.
Problema cu votul electronic e că vine cu o soluție tehnică deja depășită. De foarte mulți ani funcționează cu succes inclusiv în telefonia mobilă tehnologia accesului cu amprentă digitală și, mai nou, cea a recunoașterii faciale. Mult mai sigure și mai furnizoare de intimitate decât chiar codurile unice generate de un token.
Ei bine, deși s-ar putea propune direct acest tip de tehnologie, de secolul ăsta, noi facem apel tot la tehnologii de secolul trecut, care acum își trăiesc ultimele zile.
Când ne gândim la modul în care facem tranziția spre tehnologia secolului în care trăim, ar trebui să avem mereu în minte modul în care am ajuns să avem printre cele mai mari viteze de conectare la internet din lume: trecând direct la implementarea fibrei optice, acolo unde nu exista tehnologie deloc. Alte țări au cheltuit mult înlocuind tehnologii perimate, dar care încă nu-și terminaseră ciclul contabil de viață.
Noi am vrea să ne modernizăm rapid, dar încă ne ține în frâu conformismul care ne obligă să parcurgem niște manuale de multă vreme ieșite din uz.
Patrick André de Hillerin
Citește și: