Problema e că ne-am lăsat purtați de val și am acceptat promisiunea sentințelor, în locul promisiunii de justiție
De 15 ani, aproape, din timpul campaniei electorale din 2004, vorbim despre justiție.
O facem pasional, zgomotos și, uneori, aproape contondent.
N-o facem neapărat și lucid, dar ce mai înseamnă luciditatea în ziua de azi?
Problema este că noi vorbim despre justiție, dreptate, legalitate, dar, de fapt, gândul ne stă doar la sentințe și pedepse.
În 2004 eram îndemnați să votăm o alianță care defila sub generoasele concepte de adevăr și dreptate, dar care promitea mulțimii țepe în Piața Victoriei.
Apoi, încet-încet, au apărut și rezultatele luptei anticorupție.
Au început să fie judecați și apoi condamnați foști miniștri, un fost premier, parlamentari.
Părea că se fac progrese, că România tinde să devină cea mai cinstită țară a UE. Sau, măcar, țara cu cei mai mulți politicieni condamnați.
Căci, până la urmă, doar asta s-a întâmplat: au fost condamnați politicieni, angajați din administrație, ba chiar și magistrați. Dar nu s-a oprit nici măcar o secundă jaful din bani publici, nu s-au recuperat prejudicii, nu a construit nimeni, peste noapte, austostrada Bechtel, pe care în parte am și plătit-o.
De fapt, în unele cazuri doar am vorbit despre justiție, fără ca ea să fie și pusă în practică. Și nu vorbim doar despre dosare cu prejudicii mari sau doar de dosare de corupție.
Vorbim și despre dosare esențiale pentru democrația noastră, cum ar fi cel al revoluției sau dosarul mineriadei din iunie 1990.
Totuși, de ce după 15 ani de discuții atât de aprinse despre justiție suntem în situația actuală?
Ce s-a întâmplat greșit în acești 15 ani, încât dosare răsunătoare sunt rejudecate, oameni condamnați definitiv și care, eventual, au și executat pedeapsa, sunt, brusc, atinși de prezumția de nevinovăție?
15 ani nu e chiar o perioadă scurtă.
Era timp suficient pentru ca în acești 15 ani să se corecteze toate erorile din legi, era timp suficient pentru ca justițiabililor să li se ofere procese corecte, desfășurate în litera și spiritul legii.
Problema e că ne-am lăsat purtați de val și am acceptat promisiunea sentințelor, în locul promisiunii de justiție. Am vrut să vedem condamnări, nu procese corecte.
Iar dacă asta am vrut, asta am primit.
Și-am mai avut și șansa deosebită de a avea doi președinți preocupați prea mult de ei înșiși și prea puțin de fișa postului. În mod normal, asta nu ar afecta cu nimic mersul lucrurilor, pentru că atribuțiile președintelui nu sunt prea vaste. Dar când președinții vor să se joace, interpretând sau ignorând Constituția, orice e posibil.
La sfârșitul anului sunt alegeri prezidențiale.
De ce nu facem acum un pas decisiv și nu ne alegem un președinte pe măsura vremurilor? De ce nu o alegem pe Themis, zeița Justiției, drept președinte?
Am transmite un mesaj clar Occidentului, opțiunea noastră ar fi ușor de înțeles și, alegând, de fapt, o statuie, am avea certitudinea că e la serviciu zi și noapte.
Dacă, la intervale periodice, am fi lăsați să alegem și mânuitorii…