ComenteazăÎn 4 noiembrie 2019 mai erau 42 de zile până când se împlineau 30 de ani de la începutul revoluției din 1989. Personaj integru, măcinat de remușcări în numele înaintașilor săi, Nicolae-Ionel Ciucă s-a grăbit, în noiembrie trecut, să marcheze cei treizeci de ani presându-l pe ministrul de finanțe, Florin Vasile Cîțu, să achite în foarte avans ultima tranșă din banii pentru rachetele Patriot comandate în SUA.
Așa i s-a părut domniei sale că cinstește memoria celor morți între 16 și 22 decembrie 1989.
Probabil că dacă l-ai fi întrebat în decembrie 2019 despre semnificația revoluției din decembrie 1989, Ciucă al nostru ar fi filosofat îndelung despre faptul că oamenii care au murit atunci, aruncându-se în niște gloanțe provenite din arme de concepție sovietică, au murit pentru ca noi, urmașii lor, să putem să ne cumpărăm armament mult mai performant din Occident, mai ales din SUA.
Am dat pe armament un buget comparabil cu cel al educației
Și, iată, jertfa lor nu a fost zadarnică. În schimbul a doar 2% din PIB, cam cât primește și educația, deși ar trebui să primească, prin lege, 6%, avem azi banii blocați în niște tranzacții cu armament. Adică noi am dat banii în avans, armamentul urmează să vină cândva. Nu, că nu-i grabă, bine că am scăpat de miliardele alea, că ne cam încurcau pe aici…
Să revenim: acum un an, pe 16 decembrie, ministrul Nicolae-Ionel Ciucă era preocupat de revoluție maxim la nivelul depunerii unei coroane de flori, cine știe pe unde.
Dar a trecut timpul, Ciucă al nostru a căpătat anvergură, amploare, a devenit om important. Mult mai important decât un simplu ministru al apărării. Fie și interimar, Ciucă al nostru este premier.
Ca premier interimar, Ciucă, generalul, nu are prea mare forță. E cam dezarmat, dacă ni se permite un facil joc de cuvinte. Dar și dacă ar fi premier plin, desemnat de președinte și votat de parlament…
Altă viață, alt raport de (iarăși) forțe cu un viitor ministru al finanțelor. Ca premier, nu te mai rogi, ordoni. Mă rog, în guvernele militare, nu în alea civile, dar nu mai contează.
O scrisoare ipocrită
Anul acesta, alta fiind miza generalului Ciucă, revoluția se marchează în mod diferit. Printr-o lungă scrisoare de scuze adresată familiilor victimelor din 1989.
„Pentru greșelile, erorile sau abuzurile săvârșite de unii dintre angajații Ministerului Apărării Naționale în desfășurarea acelor evenimente, dincolo de răspunderile care au fost sau vor fi stabilite de instanțele judecătorești, este o datorie morală ca noi, cei de acum, să cerem iertare familiilor rămase în suferință în decembrie 1989 […]”. Wow. Gata, s-a rupt internetul în lacrimi. Ce om, ce caracter, ce ființă empatică, ce monolit de moralitate apărut, brusc și inexplicabil, în peisajul cazarmei politice românești.
Demersul lui Ciucă al nostru, politicianul, este unul nu înduioșător, nu aplaudabil, nu corect, ci perfid și, pe alocuri, meschin, dacă nu de-a dreptul mizerabil.
„Armata e cu noi”
Armata din 1989, alcătuită în mare parte din inocenți militari în termen, n-a acționat atunci nici unitar și nici împotriva poporului român. „Greșelile”, „erorile”, dar mai ales „abuzurile” nu au fost instituționale, colective, ci individuale.
A-ți cere scuze în numele întregii instituții care este armata înseamnă, în fapt, să învinovățești întreaga instituție. Instituție care, culmea, a fost percepută ca fiind de partea bună a forței.
Suntem mulți cei care am crescut după 1989 amintindu-ne acel strigăt plin de încredere „Armata e cu noi!”. Asta nu ne-a făcut nici militariști, nici iubitori de războaie, nici aplaudaci ai achizițiilor deșănțate de armament inutil.
Dar ne-a făcut martori încă vii ai unor stări de spirit și ai unor realități ce încă nu pot fi atât de ușor rescrise după 31 de ani.
Nicolae-Ionel Ciucă al nostru reușește, într-o singură epistolă, să-și aroge calitatea de reprezentant pentru patru mulțimi diferite, cel puțin. Prin semnătură și rang, vorbește în numele armatei și al Ministerului Apărării Naționale, dar vorbește, în același timp, în numele guvernului, al cărui prim-ministru este la data semnării textului.
Apoi, în text, vorbește „în numele celor peste 1.000 de oameni căzuți din sete de libertate”. Asta atunci când nu se ia în serios ca reprezentant al „generației actuale de lideri politici și comandanți militari”. Dar nu această scindare a personalităților ministerialo-politico-militare este deranjantă.
Deranjantă este perfidia gestului aparent justificat.
De ce acum?
Nimeni, până acum, nu a acuzat armata română pentru ceea ce s-a întâmplat în 1989. S-au identificat foarte bine vinovățiile individuale, au fost punctate, mai puțin și pedepsite, cu unele excepții.
Prin gestul său, prin avansarea unor scuze nesolicitate, Nicolae-Ionel Ciucă tocmai ce învinovățește, scuzând-o, întreaga armată. De ce face asta? De ce acum?
Unde erai, generale, acum un an, când ai fi putut face același lucru cu prilejul unei comemorări rotunde, simbolice?
Și care e rostul, generale, să transformi armata română în criminalul care n-a fost? Avem o țară mare, e suficient spațiu și pentru bazele militare ale aliaților noștri, dacă le aprobă parlamentul și „generația actuală de lideri politici”.
Știi ce n-avem, generale? Basiști*. N-avem destui basiști pentru apetitul partenerului strategic. Sau, ca să nu generalizăm la fel precum generalul, pe gustul unor soldați ai Armatei SUA care merg beți prin oraș, la volan. Rezolvi?
* Basist= membru al unei formații muzicale care cântă la bas. Teo Peter.