Cum era copilăria în 1970 și cum e copilăria din 2020 – între stabilitate şi depresie socială

Copilăria nu depinde atât de mult de copii, cât de părinţi. Mă refer la istoria noastră din Est, de după marele război. Sau mai degrabă ea ţine de felul în care sunt prinşi părinţii în sistemul de muncă şi producţie. Adică: felul în care-şi pot gestiona timpul şi resursele.

Esenţa relaţiei părinte – copil este redusă, în mare parte, la timp: timpul disponibil de a fi împreună.

Mai depinde enorm de mult de stabilitatea comunităţii şi familiei, precaritate, dinamică, predictibilitate etc. Nivelul de trai nu este atât de important: e secundar. Adică datele problemei le schimbă numai sărăcia lucie sau bogăţia opulentă: adică extremele.

În rest, viaţa e compusă din elemente destul de simple, dar greu de combinat pentru a găsi un soi de amestec reuşit al echilibrului. Pentru echilibru e nevoie de o stabilitate: adică de un job decent, stabil, de un loc de trai stabil, care să nu te streseze financiar mult, un minimum de consum, o şcoală, un spital, o infrastructură minimă – parc, loc de joacă, teren de joc etc.

Pentru echilibru nu trebuie foarte multe, însă e nevoie de o stabilitate: copilăria şi educaţia ţin de timp stabil, continuu, fără fluctuaţii mari, fără “reforme” şi crize permanente.

Recomandări

Klaus Iohannis, apel la înțelepciune după ce PSD a anunțat că iese din negocierile pentru Guvern: „Ultimul lucru de care România are nevoie e o criză”

Mai există un element important, apărut mai ales după 90: presiunea nevoilor de prestigiu, care sunt legate de puterea de consum. Adică nevoi false pe care noi le apreciem ca fundamentale. E destul să privim câte obiecte inutile şi haine aiurea avem: 70% pot fi aruncate, dar ele ne consumă tot timpul şi ne dau sentimentul siguranţei şi valorii.

Copilăria anilor ’70: timp berechet, stabilitate, fără presiunea consumului

Copilăria anilor 70 din care vin eu este caracterizată de câteva elemente-cheie. Primul: exista timp berechet. Niciodată în istoria nebună a secolului XX părinţii nu au avut mai mult timp liber ca în anii 70. Timpul se oprise, aveai impresia că istoria se oprise. De ce? Din cauza stilului de producţie şi muncă reglementată. Pe de o parte. Pe de altă parte, lipsa altor surse de consum al timpului: consumul nebun şi media excesivă şi tehnologică.

Ele erau mult mai puţine: ceva TV, ceva cinema, ceva distracţii şi mult timp liber. Mult timp liber petrecut în grup, în familii, în comunităţi de prieteni. Enorm de mult timp, repet. Vorbesc de Est. Ah, şi nu existau împrumuturile bancare: ce aveam era altceva. Adică nu aveam capacitatea de a vinde timpul în avans.

Al doilea element: stabilitatea. Stabilitatea era feroce: poate totul era prea stabil. Stabilitatea în muncă, în locul de trai, în traseul de viaţă: predictibil şi stabil. Dar omul simplu ce vrea? O epocă interesantă sau o epocă stabilă? Aceasta dădea o siguranţă beton. Nu existau elemente precum schimbarea rapidă, inflaţie (în toate sensurile: economică şi socială), precaritate, stresul împrumuturilor, stresul consumului excesiv etc.

Recomandări

Ce se ascunde în spatele deciziei PSD de a renunța la negocierile pentru formarea guvernului

Societatea era atât de sigură şi stabilă că în marea parte copiii nu aveau nevoie de supraveghere. Astăzi e greu de înţeles acest fenomen: azi avem camere de filmat şi supravegheat şi în budă. Pentru siguranţă.

Exista o încredere teribilă socială. Atenţie! nu politică, ci socială. Politica era autoritară, dar nu ca în anii 50 sau 80: oamenii simpli o dispreţuiau profund. Dar nu exista teamă socială. Asta e foarte important.

Încă nu apăruse presiunea consumului: se întrezăreau nevoile false, dar nu erau încă născuţi Zeii consumului la noi. Omul se mulţumea cu destul de puţine lucruri. Şi în mare le avea. Nu mai vorbesc de accesul uşor la muncă şi locuinţă, investiţiile imense în infrastructura de bază: şcoală, sănătate, cinemauri, case de odihnă etc.

Părinţii şi copiii nu erau stresaţi cu preţurile/costurile, cu comercializarea acestor lucruri de bază. Nu exista ideea de preţ/cost: aşa cum aveai acces la aer şi apă aveai şi la şcoală.

Nu vreau să glorific nimic, urăsc profund sistemele autoritare: vorbesc aici despre un fel de a fi construit un sentiment social al unei epoci şi efectele lui asupra percepţiei copilăriei. Cu totul altfel au fost anii 80, de exemplu.

Recomandări

Impozitele pentru anul 2025 încing spiritele în Timișoara. Dominic Fritz, în război cu „chiaburii”. Miza: câteva zeci de milioane de lei

Anii 90 pentru copii au fost şi mai duri, mai ales când a început migraţia economică în masă şi criza locurilor de muncă. Ce este mai umilitor şi tragic decât să-ţi vezi părinţii la peste 40 de ani fără loc de muncă în plină depresie socială.

Revenim. Nu ştiam de precaritate şi de depresie. Nu spun că nu existau dar nu ereu fenomene dominante, ci secundare. Dominante erau un soi de melancolie stranie: o epocă stabilă, sigură, dar foarte melancolică. Mie încă nu-mi este clar de unde vine această melancolie tristă, foarte profundă, care pe mine m-a marcat, dar îmi place această stare. Dar nu era depresie. Astea au fost mărcile epocii: siguranţă, stabilitate, melancolie.

Precaritatea ne omoară, nimic nu e stabil

Epoca actuală, epoca în care generaţia copiilor din anii 70 au devenit părinţi, este radical opusă acelei epoci. Întoarsă pe dos: copiii noştri trăiesc opusul nostru.

Timpul a fost consumat în avans mai ales din cauza împrumuturilor. Împrumutul asta înseamnă: vinderea timpului în avans. Părinţii nu mai controlează deloc timpul. De copii se ocupă intermediarii: bunici, bone, cursuri, tehnologie. Presiunea acestui tip de consum în avans este imensă asupra părinţilor. Zeii consumului care dau statut social au devenit teribil de greu de suportat.

Precaritatea ne omoară, nimic nu e stabil, totul e inflaţie totală: mai ales în capul nostru. Nu mai există încredere socială şi siguranţă socială. Relaţia de încredere a dispărut.

Am mai pierdut ceva important: ideea bunului comun şi public. Acum totul trebuie să fie privat: banalul teren de joc a fost îngrădit cu trei garduri şi plăteşti ca să baţi mingea. Parcarea e plină de maşini. Scara blocului are interfon.

COVID-ul ne-a arătat aceste limite: ne-a arestat în spaţiul privat: şi am văzut că e insuportabil. Ideea că avem lucruri publice, bunuri comune gratuite a devenit un blestem. Până şi resursele fundamentale, serviciile fundamentale sunt gândite în termenii de piaţă-profit. Am început să gândim şi relaţiile umane în această logică. Pe copiii noştri îi privim ca pe mărfuri şi investiţie. Suntem într-o zonă de risc maxim.

În ce constă siguranţa socială? Teza mea e simplă: câte chei ai, atâta siguranţă ai. Cu cât creşte numărul cheilor şi lacătelor cu atât siguranţa e mai mică şi instabilitatea e mai mare. Noi am fost generaţia cu o singură cheie, la gât.

Acum avem 1001 de chei, coduri şi parole. Copiii noştri sunt supravegheaţi în detaliu, tehnologic: ei nu mai au intimitate. Aproape schizoidal, aproape deprimant. Iar lipsa încrederii şi veşnicul control le distruge imunitatea propriilor lor încrederi şi capacitatea de autonomie şi decizii independente.

Când camera te filmează de peste tot nu mai poţi lua decizii de unul singur. Cineva “acolo sus” te veghează şi ia decizii pentru tine. E un sentiment deja interiorizat.

Inflația a devenit una mentală

Iar inflaţia a devenit una mentală. Specificul acestei epoci astea sunt: lipsa timpului, instabilitate totală în muncă şi venituri, lipsă de încredere socială şi relaţională, inflaţie în totul, flexibilitate maximă – adică mişcare nesigură şi enorm de mult precariat. Totul sub presiunea imensă a consumului, a creditelor şi a zâmbetului obligatoriu care e marca succesului. În depresie maximă suntem damnaţi să mimăm fericirea.

Copiii am observat că au un puternic sentiment al abandonului şi depresiei. Abandonul din cauza lipsei de timp al părinţilor, iar depresia este transmisă. Ceea ce noi am “câştigat” în timp ei au interiorizat deja. Problemele noastre şi neputinţele noastre le-am transmis lor.

Aici joacă un rol important şi tehnologia, care face casă perfectă cu lipsa timpului la părinţi, cu depresia, alienarea şi stresul precariatului. Iarăşi: bunăstarea aici e secundară.

Numai noi credem că dacă-i îngropăm pe copii în jucării îi facem fericiţi. Deloc. Ei au nevoie de mult mai puţin, dar atât de important: timp şi stabilitate. E nevoie de siguranţă: în muncă, în venituri, în controlul timpului, în tot. Asta însă am pierdut.

Ce am avut noi nu putem da mai departe copiilor noştri. De ce? E o altă discuţie

Copilăria lor e marcată de acest spirit al epocii: nesiguranţă, precaritate, lipsă de timp, lipsă de siguranţă, neîncredere socială şi umană, depresie socială. Dar să sperăm că asta-i va întări şi ei vor reuşi să producă o lume ceva mai stabilă, sigură şi mai puţin deprimată. Părinţii lor au cam ratat acest aspect, din păcate.

Urmărește-ne pe Google News