Cine sunt „borâți”, violenți, obsceni și arată ca niște „șobolani”. Pasaje din cartea unui apreciat scriitor român contemporan

• Libertatea susține cu tărie ideea că arta este liberă. Ca și autorul acestui articol. Considerăm că nu este rolul nostru și al nimănui să le explicăm oamenilor cum să interpreteze muzica, filmele, picturile sau cărțile. Acesta este dreptul fiecăruia. Cărțile sunt o oglindire a unei lumi a ideilor libere, iar în realitatea sau ficțiunea descrisă în ele apar curajul, insolența, degradarea gândirii, toată natura umană. Nu citim cărțile ca să aprobăm personajele. De aceea considerăm că articolul lui Valeriu Nicolae poate fi un început de conversație publică civilizată, nicidecum un verdict. 

Cartea la care mă voi referi, „Copilăria lui Kaspar Hauser”, a câștigat:

• Premiul pentru proză în cadrul Premiilor „Nepotu lui Thoreau”, ediţia 2017
• Premiul pentru proză al revistei Ateneu, 2017
• Premiul Radio România Cultural la categoria „Literatură”, ediţia 2018
• Premiul Festivalului primului roman de la Chambéry, Franţa, ediţia 2018
• Nominalizat pe lista scurtă a Premiului Uniunii Europene pentru Literatură, 2019

„Frate bun cu libărcile din cadă”

În ea, se scriu următoarele lucruri: 

„Când m-am ridicat și am început să strâng lucrurile, pe aleea din spatele meu treceau doi țigani, erau mai mari ca mine, iar unul dintre ei își scosese penisul la soare, mergea cu el așa, ieșit din prohab, și mi s-a părut imens, semăna cu un cârnat polonez, din cei pe care-i mai procura Tătuțu câteodată pe sub mână. Cel mare mi-a prins privirea și mi-a zâmbit, zâmbetul lui mi s-a părut urât, nu știam ce vrea de la mine, dar era ceva rău în acea grimasă, nu era zâmbetul oamenilor pe care-i cunoșteam, ăsta avea ceva amenințător, mi-a ridicat părul pe ceafă, pentru că îl simțeam frate bun cu libărcile din cadă.”

„Te-am privit în ochi încercând să fac abstracție de toți cei din jur, de acei oameni care forfoteau prin casa ta în timp ce negociai cu o tânără țigancă «să i-o sugă lu ăsta micu»… o ființă ca un gândac de baie, neagră ascuțită, cu dantura toată îmbrăcată-n aur și cu bube pe degete. În afară de dinți era încovoiată de greutatea unor lanțuri masive, ca de cavaler teuton și pe degete numai ghiuluri masive. Are o voce ascuțită, stridentă și cârâită…”

„…deci înăuntru nu e nimeni doar un țigan borât de la scara D, care rânjește când mă vede, dar devine serios când intră și tata care îi dă și 5 lei… da, zic, am niște bani și îi fac semn lu cioară să-mi schimbe ăia cinci lei… simt că-mi bagă cineva degetul în cur prin pantalonii de trening, mă întorc la ăsta care rânjește și are o coajă de sămânță lipită pe caninul drept… așa fac ăștia mereu când vor să ți-o tragă, se prefac jigniți și-mi frige un cap în gură… mă uit la fața lui, la nasul ăla din care îi curg mucii mereu și la dinții lui galbeni, ca ai șobolanilor pe care îi belim când ies de la ghenă…”

„Cu fața aia de miel belit…”

„S-a dezbrăcat de tot și stă așa în mijlocul podului până trece o mamaie pe alee și începe să strige la ea, fluturându-și cu palma găoace pută neagră, Ia uite, fă, ce-am aicea!…și stă drept, gol, negru, cu fața aia de miel belit… cel mai solid, negricios, cu un ghiul de aur la mâna stângă… încălțat cu papuci grosolani, din cauciuc, din care îi ieșeau degetele murdare cu unghii întoarse în carne și bombate ca niște copite de elefant… îl ține de gât cu o mână și cu cealaltă îi împunge obrazul cu șișul… marele meu dușman a devenit repede Romică, un țigan… «băga-mi-aș p*la-n mă-ta de balaoacheș!»”… 

„Dikram, un tip uscat, țigănos, din Queens care mă provoacă zilnic… în fața televizorului câțiva țigani din scară, inclusiv o țigăncușă de 15-16 ani pe care nu sunt convins nici acum că n-o futea, poate cu degetul, de plictiseală… devenise stăpânul cartierului, un lord al ghenelor și noroaielor… cu o eleganță și șiretenie care păreau din altă lume… homosexualitatea îi aduce și alte probleme… nu-i plăceau homosexuali stilați, intelectuali, căuta doar printre țigani sau lumpeni…”

Am citit cartea de două ori 

„Copilăria lui Kaspar Hauser” a fost oribil de citit pentru mine. Mai ales că are o mulțime de elemente autobiografice ale autorului, un om care a făcut posibilă publicarea unor cărți senzaționale. 

Sigur, cartea este ficțională, beletristică. Și m-am gândit dacă nu cumva cele de mai sus nu sunt viziunea unui personaj rasist din carte, care este prezentat ca atare, ca un fel de anatomie a mecanismelor oribile care ne deformează gândirea. Am citit volumul de două ori. N-am găsit nimic care să anunțe că rasismul este conștientizat. Asistăm doar la povestirea felului în care personajul principal vede lumea din jurul lui. 

De asemenea, nu sunt fragmente doar din copilăria comunistă (când rasismul era asimilat fără conștientizare, uneori la nivel societății), ci și din viața de adult. 

Am citit cartea foarte atent și cred că am vrut în mod cinstit să găsesc explicații. Să înțeleg autorul. Am vrut să găsesc măcar o frază în care să domolească cumva avalanșa asta de lucruri oribile. Nu am găsit.

Desigur, arta este liberă. Nu trebuie aprobată. Nu e treaba mea să o consider acceptabilă sau nu, pot spune că îmi place sau nu, fără ca acest lucru să însemne că am cea mai mică intenție să pretind că o validez. Autorul e liber să scrie ceea ce dorește și cum dorește.

Cum ar fi fost ca autorul să scrie la fel despre evrei sau afro-americani?

Mă întreb însă: cum de o asemenea descriere a peisajului uman, în care țiganii, negricioși, sunt în mod sistematic la limita bestiei, un fel de semioameni, nu a deschis nici o dezbatere? Cum de a fost premiată, fără să fie discutat acest aspect? 

Cum ar fi fost ca autorul să scrie la fel despre evrei sau despre afro-americani? Ar fi făcut asta? Ar fi luat aceleași premii? Ar fi fost nominalizat la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură?

„Bestiile” țigănești brutale și lipsite de profunzimi umane apar în carte în contrast cu personajul principal, un tip care se bate cu alcoolismul, foarte cult, foarte sensibil, cu doctorat în literatură și care suferă la greu din cauza copilăriei. 

În opoziție cu el, personajele „negricioase” cârâie, sunt comparate cu gândacii de baie, au bube și sunt pline de aur. Țiganii sunt „borâți”, „ciori”, „poponari”, violenți, obsceni și arată ca niște șobolani. Criminali, murdari, cu „copite ca de elefant”.  

Dacă nu sunt clar definiți țigani, au un ghiul de aur pe mână. Sunt cei care se roagă de copii să le „sugă p*la”, cel care îi fură banii și care îl bat.

În primele cinci povestiri e un rasism atât de violent că mi s-a făcut fizic rău. Știu, știu, sunt eu prea sensibil, dar cum ar fi să înlocuiți „țigan, negricioși, plini de aur, cu ghiul” cu români blonzi. Cum ar fi fost ca în cartea mea eu să fi scris ceva de felul ăsta? Dacă aș fi scăpat de linșaj, ar fi fost mare lucru.  

Arta nu trebuie moralizată

Sigur că libertatea de exprimare e foarte importantă și că autorul poate și trebuie să fie lăsat să scrie ceea ce vrea. 

Nu moralizarea artei e ceea ce mă face să scriu asta, resping moralizarea artei!, ci totala lipsă de dialog pe marginea lucrurilor de mai sus. Avem curaj să discutăm asta?

Eu sunt împotriva exceselor corectitudinii politice, căci mi se pare că produce mai mult rău decât bine. Dar cum îi explic eu lui fii-miu cele de mai sus mai ales că a primit premiul Radio România Cultural, singurul post de radio care promovează cultura. Ce îi zic, băiete, stai liniștit, ești din neam de suboameni, dar tu ești bine, o să fii doctor, o să te respecte lumea, că mama ta e blondă cu ochi albaștri și canadiancă?

Cum e posibil ca nimeni să nu fi reacționat? Cum e posibil să nu fie nicio discuție pe marginea fragmentelor de mai sus? Cum a luat premiile pe care le-a luat? Au citit oamenii ăia tot cartea pe care am citit-o eu și li s-a părut de premiat? Cum, cum?

Am vrut să îl contactez pe domnul Bogdan Stănescu Alexandru. Suntem prieteni pe FB. Mă rog, asta e așa, o convenție. Dar realmente m-au încântat cărțile scoase în colecția de care se îngrijește, Anansi, la editura PandoraM, a grupului editorial Trei.  

Nu am putut. Am deschis de peste zece ori o fereastră de dialog și tot nu am putut să îi scriu. Mi-a fost fizic rău. Ce să îi spun? Singurul lucru care cred că aș fi putut să îl scriu este că nemții spun că Kasper Hauser a fost cel mai probabil un impostor și sigur nu a fost crescut de lupi.

Urmărește-ne pe Google News