Să închizi ochii

Libertatea și-a făcut o tradiție din a găzdui perspective diferite asupra evenimentelor la zi. La rubrica de „Opinii & editoriale” au apărut semnăturile unor contributori precum scriitorul rus Mihail Șișkin, scriitorii ucraineni Andrei Kurkov și Serhii Jadan sau profesorul american Robert D. Kaplan. Astăzi, publicăm un articol al lui Michael Ringier, cel care duce mai departe tradiția companiei de presă, pornită acum aproape 200 de ani de familia sa, companie din care face parte și Libertatea. 

• Nu în calitate de acționar îl publicăm pe Michael Ringier, ci de fost jurnalist care se raportează la erorile meseriei noastre, erori sau atitudini care vă afectează pe dumneavoastră, publicul. Căci există momente în care presa întoarce privirea, ignoră o secvență a realității și atunci „jurnaliștii se confundă cu activiștii”.

Emisiunea culturală elvețiană de televiziune „Kulturplatz” a redactat un raport despre cercetarea provenienței, bazat pe un volum amplu de cercetare și pe o analiză foarte elocventă. Fie că era vorba despre artă furată de naziști, schelete umane din Congo sau mii de opere de artă din Benin, totul trebuie atent analizat și, ca regulă generală, totodată returnat. 

În cazul Nigeriei, justificarea istorică a venit imediat. „Într-o campanie de prăduire fără precedent, Regatul Benin, localizat unde acum se află Nigeria, a fost jefuit și trecut prin foc de britanici în 1897. Vreme de aproape o sută de ani, Nigeria a cerut restituirea tezaurului său artistic”. 

Având în vedere această analiză tranșantă, orice discuție despre returnarea operelor furate pare să nu mai aibă sens, cel puțin din considerente morale.

Singura modalitate de a face muzeele interesante pentru tineri, a argumentat în continuare emisiunea, era transparența totală. Pentru că „ei cer transparență, dialog și să aibă un cuvânt de spus în această privință”, a menționat prezentatorul. Transparență? Păi, în acest caz, emisiunea ar fi trebuit să menționeze și că regii Beninului erau, de fapt, niște tipi cam nesuferiți, care trăiau de pe urma negoțului cu sclavi, făceau multe sacrificii umane, aveau obiceiul să decapiteze oamenii pe care îi invadau și își terorizau propriii conaționali. 

Și că motivele respectivei campanii britanice erau strict legate de jaf, deoarece habar nu aveau ce gen de opere de artă urmau să găsească. Și că acesta e motivul pentru care există experți notabili care sunt extrem de critici în privința restituirii către Nigeria.   

Două feluri de a reacționa în presă

Când scriitoarei franceze Annie Ernaux i-a fost decernat Premiul Nobel pentru Literatură în urmă cu câteva săptămâni, presa din Elveția și Germania a ovaționat îndelung. „În sfârșit, o persoană cu adevărat talentată primește Premiul Nobel”, a exclamat Neue Zürcher Zeitung, iar Tages-Anzeiger a vorbit despre „o decizie minunată”. 

Posibilul antisemitism al lui Ernaux nu a fost menționat, cu excepția televiziunii elvețiene. Discuția din media germană, pe de altă parte, a fost complet diferită. Nu au discutat doar despre deosebita valoare a operei sale, ci au reflectat și asupra acuzațiilor de antisemitism – chiar și tabloidul „Bild”.

Întrebările către Ernaux 

Oricine semnează, asemenea lui Ernaux, scrisori cerând eliberarea unui terorist libanez, îndeamnă la boicotul concursului de muzică Eurovision din Tel Aviv sau acuză public Israelul că este un stat caracterizat de apartheid, trebuie să permită întrebări despre atitudinea din spatele acestor acțiuni. 

Cel puțin, Neue Zürcher Zeitung, cel mai probabil alarmat de dezbaterea din presa germană, a reacționat în cele din urmă – dar, din partea celorlalte canale media, doar o tăcere mormântală.

Când tocmai presa care nu poate să-l menționeze pe Roger Köppel fără să precizeze că este un „empatizant al lui Putin” fie are nevoie de aproape o săptămână ca să răspundă la acuzațiile grave împotriva lui Ernaux, fie nu are nicio reacție, genul acesta de jurnalism mă deranjează.

De ce e atât de important să cunoaștem toate faptele? Pentru că percepția este modificată de cunoaștere. 

Pentru că privesc diferit picturile celui mai mare pictor german Emil Nolde atunci când știu că era antisemit și rasist. 

Și pentru că privesc diferit operele renumitului arhitect elvețian Le Corbusier atunci când știu că avea relații strânse cu regimul fascist de la Vichy și nutrea admirație pentru Hitler și Mussolini.

Savantul literar Jürgen Ritte a surprins esența la televiziunea elvețiană: „În cazul lui Annie Ernaux, s-ar putea să fim nevoiți să admitem că un autor inteligent nu e neapărat un cetățean inteligent”.

Pot separa o operă de convingerile autorului? Desigur, depinde de fiecare dintre noi cum abordăm acest subiect. Dar atunci când presa acoperă fapte sau circumstanțe importante, nu vorbim doar o lucrare de proastă calitate. Atunci, deodată, jurnaliștii se confundă cu activiștii.

Urmărește-ne pe Google News