Podul de flori – 30 de ani. Ce a fost şi ce a mai rămas?

Amica mea era la Filosofie la Rostov pe Don, eu, probabil, aş fi ajuns la Moscova. Doar peste câteva luni aveam să ajung la Iaşi la Filosofie. Iar ea avea să vină la Iași, din Rostov – un oraş rusesc tipic industrial, dar cu o bună universitate, un an mai târziu.

Podul de flori a fost cumva evenimentul-simbol al unor transformări radicale din viaţa noastră

E greu de descris acel fenomen astăzi: un amestec straniu de euforie, romantism, dezlănţuire emoţională şi speranţă. Un amestec straniu de discurs de secol XIX reîncălzit, fierbinte, pasional, iraţional, dulce, lacrimogen, dar foarte puternic. A fost un eveniment mai degrabă emoţional decât unul raţional. Dar el a făcut parte din viaţa noastră şi ne-a marcat.

Bun, asta înţelegem postfactum. Din păcate, în acest moment nu avem o analiză şi nici măcar un produs cultural care cumva să explice şi să povestească acele fenomene complicate de ruptură din perioada 89-91 de pe frontierele dintre Prut şi Nistru. Abia acum se scriu. Oricum Basarabia rămâne în continuare un fel de “Siberia geografică” în mentalul colectiv cultural românesc: foarte puţin cunoscută şi prezentată aici mai degrabă în stil exotic.

Recomandări

Cazul Ferma Dacilor. Un an de la focul devastator care a omorât opt oameni. Laboratorul de expertize criminalistice a identificat cauzele incendiului

Oricum am “citi” acest fenomen, el rămâne pentru generaţia mea de basarabeni unul crucial: ca simbol al unor deschideri care aveau să ne schimbe radical viaţa.

Epoca libertății și a redefinirii identitare

Până la Podul de flori, mişcarea noastră era posibilă doar spre Est. Un Est imens, cu posibilităţi imense şi în bune, şi în rele. Dar indiferent de imensitatea deschiderii estice, această limită spre Vest era impusă. Iar interdicţia de a ne mişca spre Vest, spre o ţară vecină, producea curiozitate şi atracţie imense. Mai ales că deodată ne redescoperiserăm “identitatea comună”. Era epoca libertăţii şi a redefinirii identitare. În Basarabia, acesta a fost tandemul care a marcat epoca rupturii din 89: libertatea a venit la pachet cu această redefinire identitară. Noi am trecut prin această dublă frământare şi criză. Cum aveam să le rezolvăm în timp, fiecare e o altă poveste. Ce s-a întâmplat cu noi în tranziţie este iarăşi o altă poveste. Podul de flori a rămas însă ca un simbol-bornă.

Pentru noi, pentru generaţia mea care se pregătea să ia viaţa în mâini, Podul de flori a fost simbolul unei deschideri şi schimbari colosale.

Podul speranței

În doar câteva luni aveam să schimbăm câteva ţări, câteva regimuri, câteva limbi şi alfabete: URSS avea să dispară, Republica Moldova ca parte a URSS să devină ţară independentă, iar România să devină pentru mulţi dintre noi “ţara adoptivă”: în câteva luni, câteva mii de copii, de adolescenţi urmau să “descălecăm “ într-o “nouă ţară” care avea să devină “noua noastră” Patrie.

Recomandări

Edith Alibec, despre ce înseamnă să fii actriță independentă: „M-am apucat să fac proiectul și am început să bat la uși”

După mine, simbolul cel mai important al acestui eveniment unic al anilor 90 este următorul: Podul de flori este un simbol al deschiderii, al ruperilor de frontieră, al descoperirii celuilalt, al solidarităţii şi al cunoaşterii. Poate e prea puţin un Pod de flori: dar el era era pentru noi un pod al speranţei. Al unei speranţe imense, pe care astăzi am pierdut-o definitiv.

Nu întâmplător generaţia noastră, a celor care am fost adolescenţi la căderea comunismului, am fost numiţi Generaţia Speranţei. Eu astăzi aş numi-o Generaţia Disperării. Oare ce s-a întîmplat cu noi? Podul de flori a fost un simbol al unei speranţe imense. Din păcate, Podul de flori s-a ofilit. Ca şi speranţa noastră. Astăzi, am un sentiment straniu că ne este ruşine să mai sperăm la ceva. Oare de ce? Şi au trecut doar 30 de ani…

Urmărește-ne pe Google News