Voci și bărbii tremurânde, priviri pierdute în zări, un sistem de vânătoare de like-uri și aplauze supradezvoltat, gata!, ești un artist „politic”. Acum, de exemplu, intrăm într-o perioadă a dezamăgirii. După beții teribile cu apă chioară și sloganuri ca apa sfântă, care nici nu fac bine, nici nu fac rău, urmează în mod firesc câte o mahmureală. Era normal să apară dezamăgiții care, de fapt, sunt activați de un singur stimul: „pesedeaua cea rea”. Politica e ceva anti-PSD. E așa de simplu. E aici un oportunism populist-artistic. S-au învățat să se contorsioneze la maximum pentru cât mai multe aplauze.

Populiștii actori sau analiști ne vând o scenetă proastă. Ca să-și îngroape propriul trecut jenant, acum îl propun pe Iohannis drept unic vinovat pentru „trădarea cauzei” și „blatist”.

Așa a venit și moda returnării medaliilor, ordinelor și restului de tinichele decernate de președintele Iohannis. S-o spunem clar. Când iei medalia și președintele are 50% simpatizanți și când apoi o returnezi când președintele a ajuns la 10% în sondaje, nu e eroism: se numește oportunism. Ca să nu mai vorbim că e o instituție care ți-a dat medalia, una care reprezintă cetățenii României, pe toți!, nu e despre un singur om.

Dacă ești bântuit de eroism, refuză o medalie de la un om puternic, nu returna medalia unui personaj politic deja aflat pe butuci.

Despre „blat”

Jocul ăsta dizgrațios nu-l fac doar eroii artiști ai protestelor din Piața Victoriei de acum câțiva ani, ci și o falangă media extrem populistă. Aceiași care au susținut fără niciun strop de spirit critic forme complet nedemocratice de impunere publică a lui Iohannis: 8 ani fără un singur interviu, dezbateri trucate jenant, un trecut complet neguros (da, unii mi-ar explica și acum că e în regulă să iei țâșpe mii de euro pe lună chirie pe case care au devenit în mod fraudulos proprietatea familiei) și câte altele. 

Pare simplu. Sunt eroi ai luptei dintre bine (forțele dreptei) și rău (PSD). Un singur cuvânt le demască gândirea leneșă și agresivă: „blatul”. Orice negociere și înțelegere normală li se pare „blat”. La așa înțelegere rudimentară ce replică să mai dai? Cel mult, te apuci, ca mine, să aperi totuși niște procese democratice elementare. „Blat” indică o înțelegere pe ascuns, însă aici avem o chestie simplă, la vedere. A căzut o alianță, au găsit o formă de înțelegere ca să se poată guverna, ce mare blat?

Iohannis și-a asigurat o liniște a mandatului al doilea, o oarecare protecție împotriva suspendării, sacrificând o alianță de dreapta care i-a fost atât de servilă încât l-a scârbit până și pe el. Toți marii luptători, de la Orban la USR, au un istoric de lingușire jenantă la adresa președintelui pe care azi îl scuipă. La fel și artiști, scriitori care acum se simt „dezamăgiți”. 

Eu îi cred pe Chirilă, Pellea sau Manole că nici n-au înțeles că sunt niște simpli clovni de dreapta într-o mișcare amplă electorală și atâta tot. Ce m-așteptam să fi învățat de prin unele piese de teatru mai bune e că nu totul are happy-end.

Că viața e mai complicată decât „eliminăm pesedeaua și corupția și gata!”. De exemplu, nu poți elimina corupția cu altă corupție. Or, la dreapta a fost festival de corupție. La vedere!, nu ascunsă. Era flagrantă și când se atârnau medalii de gât. Asta ca să nu mai zic că România se remarcă prin deosebita stupiditate a liderilor de opinie care nu vor să vadă nicio clipă corupția privată, abuzul privat, corporatist sau mândru patriotic național. 

Politica, un film porno

Ca s-o dau și în niște psihanaliză de bulevard, aș zice că celebrul slogan cu „m..e” și acest fel de a vedea politica nu se contrazic prea mult. Știți ce a ieșit din înjurătură și ură pe Facebook? A ieșit mândrețea de „AUR”, formațiune susținută de o clasă de mijloc frustrată economic. Să vezi lumea împărțită între m..e și m..ști nu produce decât o scenetă de mâna a doua cu consecințe tragice pentru democrație. Cele mai fine spirite artistice și intelectuale au promovat de fapt cea mai tabloidală versiune a comentariului politic. 

Versiunea vulgar-sexualizată e larg răspândită și printre politicieni, că doar nu-s mai breji. Ați văzut probabil, în timpul negocierilor, reprezentarea situației de către unii lideri. Kelemen Hunor ne-a oferit o scenă cu politicieni maghiari care ar aștepta, cu pantalonii în vine, poștașul (știu, pare porno german din anii 70). Sau Rareș Bogdan ne-a înfățișat situația liberalilor cu „poziția capră în piața din Buzău” (Rareș e mai pe „gonzo”). 

Oportunismul intelectual și extremismul la dreapta

Cearta cu „intelectualii” a avut loc și pe vremea lui Băsescu. Fix același algoritm. Mai întâi au susținut necondiționat și SRI-uri în justiție, și Udrea, Cocoș și alte camarile jenante de furt sub pălărie prezidențială și, deodată, pe finalul mandatului al doilea, apare marea schismă. Se rup de hidra politică, dom‘le intelectualii, spiritele artistice, se scriu scrisori deschise, are loc marea revelație că politica nu e un joc de „Monopoly”. 

Am spus de ceva timp că cel mai previzibil și normal deznodământ după ruptura de USR ar fi cu guvernare PSD-PNL. Nu pentru că-s mini-Nostradamus, ci pentru că există o logică și în politică. Dar această logică e posibilă numai dacă nu privești lumea ca pe un lung șiruri de trădări și ipocrizii, ci drept ce e, fundamental: formă de reprezentare a unor mase. E de ajuns să privești o listă mare de interese, nevoi urgente, mai ales în zona activă a businessului și a funcționărimii, ca să-ți dai seama că ăștia au nevoie de un guvern stabil ca să-i salveze de criza economică bine înfiptă deja.

PNL a negociat teribil de prost, dar liberalii au fost și victima faptului că au vândut timp de cinci ani un singur slogan: PSD e partidul Antihristului.

Deja se configurează două forțe isterice antisistem. USR, pe de o parte, considerat frecventabil și europenist, dar cu mulți scheleți în dulap: cei mai mari fiind iresponsabilitatea administrativă și economică, vizibilă din felul în care conduc primarii lor localitățile pe unde au câștigat.

AUR e complet nefrecventabil, dar au scor aproape dublu pentru că au învățat metodele USR de bullying digital și le folosesc mixate cu toate prostiile neointerbelice, conspiraționiste, mă rog, tot ce prinde și vinde și un Google sau un Facebook. Și, da!, toată eroizarea iresponsabilă a interbelicului dominat de extremă dreapta făcută de mulți artiști, intelectuali, manageri culturali în ultimele trei decenii. Deci dacă tot te dai intelectual, mai bine te-ai arăta îngrijorat de faptul că un peisaj aflat oricum la dreapta, va fi tras spre zone extremiste de o opoziție de extremă dreapta (AUR) și de neoliberali economic (USR).

Actori politici cu adevărat

Cel mai mult și mai mult mă deranjează însă că acești artiști și scriitori pomeniți mai sus își tot potențează capitalul simbolic, în timp ce alții chiar fac de ani o muncă politică mult mai complexă, prin teatre underground, în piese foarte bune văzute de un public mic.

Ca să dau doar două nume, care au prins și ceva din mainstream, nu ratați piesele și ieșirile publice ale Katiei Pascariu (cunoscută mai nou pentru succesul de la Berlin, ea jucând rolul principal în filmul lui Jude, „Babardeală cu bucluc sau porno balamuc”),  sau ale lui Alexandru Potocean. Sunt exemple de artiști care nu disperă după like-uri și aplauze, care s-au implicat de ani în teatrul politic și social propus de regizori precum Mihaela Michailov sau David Schwartz, asumându-și public mic și muncă enormă. Se poate și actorie, și luciditate politică, deci. Numai că nu  privim noi în direcția în care trebuie. Le puteți vedea ultimul proiect aici, nou nouț: Business Class. Katia sau Alexandru fac politică, nejucându-se oportunist.

Nu ducem lipsă de artiști lucizi deci, numai că mai trebuie să ne mai schimbăm gusturile, prea mulți cetățeni care se dau firi sensibile și sunt mari iubitori de Pellea și Manole nepricepându-se nu numai la politică, dar nici la artă. Aici e, cred, drama.

Urmărește-ne pe Google News