Pot Statele Unite să rămână „națiunea indispensabilă”? Ce se întâmplă atunci când îți imaginezi orice negociere ca act unilateral

Determinante au fost libertatea inițiativei antreprenoriale, investițiile în cercetarea fundamentală (militară și civilă), prioritatea acordată dezvoltării tehnologiilor de vârf – esențială în competiția cu URSS – dar și statul minimal, care nu intervine brutal în realitatea autoreglată a piețelor. 

Toate aceste avantaje comparative interne s-au proiectat diplomatic printr-o rețea de instituții internaționale (ONU, FMI, OMC, Banca Mondială, NAFTA, OCDE, dar și, sau mai ales, NATO) grație cărora America a protejat supremația dolarului și a încurajat eficient dezvoltarea ordinii globale liberale, axată pe capitalism și democrație. 

Nu a avut succes global decât după implozia din 1991 a URSS, adversarul ideologic major, care izbutise să colonizeze o treime din planetă, generând totodată mișcarea de nealiniere (cu state subdezvoltate, afiliate în fond Moscovei). Deceniul 1990-2001 (între căderea zidului de la Berlin și atacurile din 11 septembrie) a marcat apogeul incontestabil al „națiunii indispensabile”. 

Trump a moștenit această rețea globală numită pax americana și vrea neapărat să demonstreze că o poate demonta în patru ani, cu viteză accelerată. Ordinea americano-centrică preluată de Trump intrase într-un anume recul din cauza ascensiunii Chinei, a revizionismului rusesc, după formarea BRICS+ și pe fondul încăpățânării strategice a Iranului, numai că nimeni nu se aștepta ca ea să fie dezmembrată la Washington, ci mai curând printr-un lent proces de eroziune geopolitică întins pe mai multe decenii. 

Recomandări

Ce taxe vor crește după alegeri. Primele luate în vizor: TVA de 21% și impozit pe venit de 12%. Analist: „E mai rău ca în 2010”

Sunt sigur că Trump e doar vârful de lance al unor grupuri economice, strategice și culturale care acționează conform unui plan alternativ, chiar dacă deciziile adoptate de omul-orchestră de la Casa Albă ne par incoerente și contradictorii. 

Liniile acestui plan încep să devină vizibile. Pe de o parte, orice alianță bazată pe valori morale e abandonată de facto. Pe de altă parte, o Americă brutal-pragmatică reîmparte harta în trei blocuri: ea însăși domină tot spațiul american, din Alaska (și, pare-se, Groenlanda) până în Țara de Foc. Peste Atlantic, blocul UE, care are, în fine, „voie” să-și capete autonomia strategică, adică să-și ia soarta în propriile mâini. 

Schimbă gazul rusesc cu gaz de șist lichefiat, importat din SUA. Apără flancul estic față de pericolul rusesc, într-un format NATO, dar nu neapărat sub comandă americană. Își mută capacitățile de producție în SUA, dacă vrea acces la piața internă americană, fără taxe vamale prohibitive. Așa cum lesne se înțelege, al treilea bloc mondial e format din China, de care Statele Unite au început să se teamă masiv, în caz de conflict armat convențional. 

În alți termeni: ceea ce America obținea de la sine, prin pax americana, e întors cu josul în sus și obținut prin provocarea unor aparent absurde tensiuni diplomatice și comerciale. 

Recomandări

Explicația oficială pentru pana de curent care a paralizat Spania: „60% din producția de energie electrică a dispărut în cinci secunde”

Rusiei i se fac toate concesiile. Nu a primit sancțiuni tarifare, nu e presată în niciun fel pentru a renunța la agresiunea din Ucraina, în vreme ce pretenția lui Putin ca NATO să se replieze pe aliniamentul de dinainte de 1997 începe să fie satisfăcută prin relocarea trupelor americane din Polonia mai departe de linia frontului ucrainean. 

Ne rămâne să vedem în următoarele luni dacă și numărul soldaților americani din România ar urma să fie diminuat. Rusia trebuie „calmată” – și lăsată pe seama europenilor – pentru ca Statele Unite să se poată concentra aproape exclusiv în Asia-Pacific, dacă liderii comuniști de la Beijing atacă Taiwanul (adică sediul mondial al microcipurilor de care depinde bătălia pentru supremație militară și în inteligență artificială). 

Totodată, e greu de crezut că miile de companii americane instalate în China n-ar da faliment dacă ar fi – nu se știe cum – „obligate” să-și repatrieze unitățile de producție în SUA (unde nu există acum nici suficienți muncitori calificați pe întregul spectru). 

Jocul echipei nevăzute care-l folosește pe Trump ca buldozer geopolitic e însă incert ca rezultate și foarte încărcat de riscuri necontrolabile. Asemenea mutații nu se pot consuma pașnic într-un calendar prea strict. Lăsată să-și facă jocurile, Rusia poate oricând escalada, sub orice pretext, ofensiva ei antiucraineană (de fapt, antioccidentală). 

Recomandări

Alexandru Cumpănașu, „reîntors” în instanța de judecată. Acuză „fantasmagorii” în dosarul întocmit de DNA pentru fraudă cu fonduri UE

Așa cum escaladarea războiului comercial cu China va genera tensiuni politice interne la care s-ar putea răspunde prin agresiune militară, ca în orice regim autoritar aflat la anaghie. UE are nevoie de timp pentru a-și relansa industria de apărare, Putin trebuie pus la punct, dacă vrem ca războiul din Ucraina să înceteze. 

Bref, Statele Unite nu se pot izola de restul lumii, oblingând 190 de state ONU să se adapteze pasiv la mapamondul Trump 2.0, indiferent de cât și ce pierd, numai ca America să nu mai aibă nicio responsabilitate, maximizându-și totodată profiturile. 

Trump se declară cel mai abil negociator, așteptând valuri de telefoane disperate de la (foști) aliați gata să-i facă toate poftele, dar dacă nu vrea să arunce în aer tot ce încă rezistă din „vechea ordine” va trebui să facă și drumul invers: o negociere presupune, ca întotdeauna, compromisuri bilaterale. Dictonul latinesc spune „do ut des”. America vrea pe mai departe totul, dar ce oferă în schimb, chiar și pe tonul agresiv și nepoliticos adoptat acum la Casa Albă? 

Foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News