ComenteazăAm scris despre pandemie înainte să apară primele cazuri în România și am învățat protocoalele de testare și de tratare a pacienților probabil la fel de bine ca medicii. Am scris despre cum poți să te păzești și mi-am învățat familia. Am făcut anchete epidemiologice, când aveam primele cazuri între cunoscuți, în vară, pe vremea în care DSP-ul te contacta și după 5-7 zile de la infectare.
Eu am adus virusul acasă
Am fost mereu ăla care le spunea, pe cât de civilizat se putea, clienților să poarte corect masca în magazine, iar vânzătorilor, să și-o pună. Am încercat să respect la literă toate recomandările. De aceea mi-am petrecut vara la pescuit și nu la mare, iar singurele aglomerații în care am intrat au fost la supermarket, mereu cu mască și cu mâinile dezinfectate.
Chiar și acum, după ce mi-a dispărut mirosul, încă pot depista damful de dezinfectant după felul în care îmi arde nările.
Cu toate astea, voi petrece Crăciunul și Revelion acasă fără să știu de unde m-am infectat. Știu doar că eu am adus boala în casă, eu am avut primele simptome, iar când am văzut că și soția mea face febră, are dureri musculare și o oboseală nejustificată am oprit orice tentativă de a ne vedea familiile. Am reușit să o facem la timp și cred că am dat infecția doar pisicii, care strănută de vreo două zile, dar pare la fel de activă.
Am înțeles că oamenii și-au pierdut încrederea în stat
Dar infecția mi-a deschis o fereastră pe care o țineam doar întredeschisă spre grupurile de Facebook cu pacienți care vorbesc de sechele pe termen lung. Urmărindu-mi fricile oglindite în comentariile altor pacienți, am remarcat și altceva. Un lucru asupra căruia medicii cu care am vorbit în ultimul an au avertizat întruna: pierderea încrederii oamenilor în stat.
Am mai scris despre faptul că circulă pe Facebook tot felul de rețete pe principiul: cum mă tratez dacă am COVID. Dacă majoritatea sunt ridicole sau inofensive, recomandând tincturi, aerosoli cu tot felul de uleiuri, aromaterapii sau chiar vitamine (care nu strică să fie luate periodic, fără exces), unele sunt de-a dreptul periculoase.
Există și acum recomandări de autoadministrare de Azitromicină sau Plaquenil, care nu pot fi luate decât pe rețetă (dar sunt și aici mulți medici „prietenoși” cu pacienții).
Alte țări nu mai folosesc de mult în schemele de tratamente antibiotice decât pentru formele medii sau grave, care dezvoltă și infecții bacteriene ce trebuie tratate. Plaquenilul e recomandat acum doar dacă nimic altceva nu funcționează.
Specialiștii în medicină bazată pe dovezi au avertizat asupra acestui lucru cu câteva luni înainte ca statul să ia decizia de a modifica schemele de tratament. Dar și astăzi, la mai bine de o lună de la această modificare, pe Facebook încă circulă aceleași tratamente.
Numărul testelor RT-PCR scade, dar statul se bucură că avem mai puțini bolnavi de COVID
Mai este un fenomen îngrijorător, spre care simt că nu ne îndreptăm destul privirea: scăderea progresivă, dar constantă, a testelor făcute. Dar statul român nu a atins niciodată borna de 50.000 teste RT-PCR pe zi, pe care atât fostul prim-ministru, Ludovic Orban, cât și fostul ministru al sănătății, Nelu Tătaru, se lăudau că le pot face în laboratoare, conform definiției de caz.
Și dacă numărul testelor făcute de stat rămâne constant, circa 19.000-20.000, scade foarte mult numărul testelor făcute în regim privat.
Dar cine le face pe acestea?
Sunt în primul rând oamenii care au nevoie de un test înainte de întoarcerea la muncă, fiindcă statul te declară vindecat și necontagios la 14 zile acum. La începutul pandemiei însă asimptomaticii stăteau și 50 de zile în spitale, fiindcă încă erau pozitivi, fără să se știe dacă sunt sau nu contagioși.
Apoi sunt românii care pleacă în străinătate: din ce în ce mai multe țări cer test la intrare, dar cum la mare nu mai merge nimeni și la munte, cererea a scăzut, s-a redus și numărul de teste la cerere.
Stigmatizarea a dus și la autotestarea „în tăcere”
Mai există însă o componentă pe care cred că autoritățile nu o iau în considerare suficient de mult. Încă de când s-au mobilizat laboratoarele private și se puteau face acolo teste, românii care nu voiau să aștepte zile întregi în telefoane, până venea o echipă să recolteze probe de la ei acasă, mergeau la teste în privat.
Sunt aceiași oameni care nu vor ca vecinii să știe că se îmbolnăvesc, să vadă cum urcă până la ei la ușă cadre medicale în combinezon și apoi să fie stigmatizați, chiar și după ce se vindecă. Cei care, dacă sună la 112, roagă ambulanța să vină fără girofar la ei acasă.
Mecanismul acesta feudal de gândire – și al celor care se tem „să știe alții” și al celor care judecă – era bine acoperit de legislație: chiar dacă te testai în privat, rezultatul venea întâi la DSP sau, mai nou, la medicul de familie, și așa aflai că ești contaminat și trebuia să urmezi o serie de pași legali.
Acum însă Facebook-ul e plin de mărturii ale oamenilor care folosesc teste rapide antigen – care sunt destul de precise, însă nu în totalitate, pe care farmaciile încă le vând, deși nu au voie, dar care pot fi comandate perfect legal online.
Sunt grupuri întregi de diagnosticare – „a doua linie e doar subțire, oare sigur am?”, „dacă eu am și soția nu, înseamnă că e fals pozitiv sau fals negativ?” etc. Mulți dintre aceștia nu se mai întorc apoi către sistemul de stat, bazându-se pe aceeași frică și neîncredere. Ajung să apeleze la specialiști doar când simptomele sunt prea greu de dus, de unii singuri, acasă și ajung la spitale într-o formă mai gravă decât ar fi fost cazul.
Statul nu oferă niciun suport psihologic pentru pacienții singuri
Și mă uit întristat la faptul că, în România, pacienții de COVID-19 încă sunt doar cifre și statistici. Un fenomen ignorate de stat: cel puțin 10 persoane, diagnosticate sau suspecte de COVID-19, și-au luat viața chiar în spitalele din România.
În ciuda eforturilor mari făcute de medicii de familie pentru a-i trata pe cei rămași acasă, e greu să le oferi oamenilor singuri un confort psihologic suplimentar, cu poliția care-i verifică dacă sunt acasă și cu medicul de familie care-i întreabă cât de bolnavi sunt.
Nu facem încă față, ca țară, să oferim un sistem de suport psihologic oamenilor vulnerabili și singuri, care nu au la cine apela.
De Crăciun, sunați un prieten!
Vlad Odobescu a scris cu multă empatie despre prietenia în pandemie în Decât o Revistă, un text pe care îl recomand tuturor. Și cred că astăzi, în ziua de Crăciun, ar trebui să facem cu toții un lucru simplu, ușor, pe care poate nu l-am făcut înainte de pandemie sau cu atât mai puțin de când COVID-19 ne-a schimbat viața. Sunați un prieten! Unul cu care n-ați mai vorbit de mult, despre care știți că s-ar putea să fie într-o situație dificilă. Cu care ați fost apropiat sau cu care v-ați fi dorit să fiți mai apropiat.
Anul acesta nu vă petreceți sărbătorile singuri, chiar dacă pandemia s-ar putea să vă îndemne să faceți asta. Dacă e să găsiți un lucru bun în pandemia asta, aduceți-vă aproape din nou oamenii la care ați ținut și de care viața v-a îndepărtat.