ComenteazăCumpără, cumpără, cumpără ceva! Nimic nu te atrage. Tu îți cauți prietenul. Poate este cel mai bun, dar este prietenul tău care s-a angajat de trei zile la acest hipermarket. Aproape de casa lui, foarte departe de casa ta. Trei zile în care n-ai putut să vorbești cu el, pentru că nu are voie să vorbească la telefon în timpul programului. Doar ți-a transmis pe messenger că l-au acceptat. „Felicitări!” – i-ai răspuns. L-au angajat, deși mai are trei ani până la vârsta de pensionare. Frumos din partea hipermarketului că au angajat un boșorog. Lucrător comercial. Să nu mai urle presa că hipermarketurile astea angajează numai tineri, carne tânără de muncă, pe care o exploatează! Să-l exploateze și pe prietenul tău, boșorogul, pe salariul minim pe economie.
Dar unde-i prietenul tău? Te învârți ca o curcă beată printre rafturi. Întreabă un lucrător! N-ai curajul. Cei pe care i-ai întâlnit erau prinși cu aranjatul pungilor și sticlelor pe rafturi. Oamenii muncesc. Tu arăți ca unul ieșit la plimbare. Și apoi, cum să-i întrebi pe ei, cu fețele obosite și înnegrite de griji: „Vă rog, unde îl găsesc pe…?”. Neserios! Ei suportă ceas de ceas mulțimile de clienți care-i întreabă unde-i cutare marcă de cafea, cât costă detergentul, dacă au pastă de fistic și multe chestiuni serioase. Plus reproșurile din te miri ce li se năzărește. Poftim, ai ajuns în hipermarket ca să-ți găsești prietenul, printre sute de mii de mărci, branduri și produse, ce bogăție! Și tu ești bogat, pentru că ai un prieten, dar nu-l găsești.
Ai obosit. Ăștia de ce n-au montat niște băncuțe pe intervale? Să se așeze clientul pe băncuță și să-și limpezească mintea. Atâtea branduri, atâtea prețuri! Cum să nu ieși zăpăcit din această junglă! Prețurile se mișcă de la o zi la alta, adică cresc, numai prietenia rămâne. Of, ce filosofie de doi bani! Trebuie să-l cauți pe șeful de magazin și să-i dai o sugestie: montați niște băncuțe!
Ești caraghios. Nu ești în stare să-ți găsești prietenul, dar vrei să-l iei la rost pe șeful de magazin cu băncuțele! Ca să stai pe-o băncuță cu prietenul tău. Asta i-a trebuit: hipermarket! Nu era mai bine să rămână profesor de franceză în satul ăla din județul Bacău? Nu era mai bine să rămână în orașul său decât să vină în București și să se facă curier la Bolt Food, să care baxuri de apă minerală și sacoșe de cumpărături până la etajul zece pentru că liftul nu funcționează?
Nu era mai bine să-și caute o slujbă la stat, una mică, să stea la căldurică? Dar n-are pile, nici bani de șpagă! Bine că l-au acceptat la hipermarket, pe CV, după două interviuri și vizita medicală, vine iarna, o să stea la căldurică, n-o să mai tragă de volan ca bezmeticul pe străzile Bucureștiului, vai de sufletul său! Să-l întrebi dacă are discounturi ca angajat. Să-i faci o listă cu produse ca să le cumpere cu discount pe banii tăi. Oare merge? Merită să-l întrebi…
Te oprești la raionul cu bere. Zeci și zeci de sticle, PET-uri și doze. Tot să bei, dacă te ține ficatul, dacă te ține portofelul. N-ai chef de băutură. Unde, dracu, s-a ascuns? Poate l-au băgat într-o cameră și-l instruiesc cum se manevrează paleții. Poate l-au trimis la subsol ca să arunce ambalajele de carton în concasor. Habar n-ai ce-i un hipermarket!
Ai fost și vei rămâne un consumator care plimbă căruciorul și se plânge că iarăși s-au scumpit salamurile și brânzeturile, hoților! Asta-i o uzină, toți angajații muncesc pentru satisfacția clienților. Un client nesatisfăcut înseamnă cinci clienți pierduți. Unde ai citit prostia asta? Prietenul tău muncește, de aceea nu-l găsești. Când ai intrat în magazin credeai că ai să-l găsești ușor, stând proptit la intrare, ca Răzvan Exarhu care-i întâmpină pe clienți într-un panoul publicitar. Dar ăla este alt hipermarket, la fel de mare ca și ăsta.
Nu mai poți. Ar fi mai bine să te retragi la poarta depozitului, nu cel frigorific, pentru că te trage curentul și ai să răcești, ci la depozitul cu alimente. Să încremenești aici, lângă cortina asta de plastic, ca o santinelă, trebuie să apară prietenul tău de undeva. Și dacă te întreabă vreun șef de raion, „vă pot ajuta cu ceva?”, tu să-i răspunzi fără ezitare: „Da, ajutați-mă cu prietenul meu!” Pentru că fără el nu mai poți să trăiești. Are defecte, este bătrân ca și tine, are o mulțime de beteșuguri fizice, dar este prietenul tău. Nu mai poți să trăiești fără să-i auzi glasul, fără să te cerți cu el din cauza unor chestiuni la „ordinea zilei”: politică, economie, schimbări climatice, războaie, alegeri prezidențiale, dar mai cu seamă pe amintirile voastre comune.
Nu v-ați certat niciodată pentru vreo femeie. Pentru că amintirile lui din tinerețe sunt și amintirile tale. Dar el povestește mai frumos decât tine. Și nu mai poți trăi fără poveștile lui. Nu mai poți! Asta înseamnă prietenia la vârsta la care, în loc să se pensioneze, muncește ca să nu moară de foame. Ai să-l aștepți până la ora închiderii, fie ce-o fi! Să faci o criză de rinichi, tot n-ai să pleci. Dacă el muncește, tu de ce nu poți să stai cinci ore în picioare așteptându-l să apară de undeva. Măcar să-l vezi cum arată…
Cu palmele încleștate pe mânerul căruciorului ai senzația că-l aștepți la „vorbitor” pe prietenul tău, deținut într-o pușcărie. Hipermarketul ca o pușcărie. Mai mult, parcă ai venit pe front și-l aștepți să iasă din tranșee și să mai ia o pauză de-o țigară de la război. O permisie. Ceva clocotește în hardughia asta, ceva pe care niciun client nu trebuie să-l simtă. Clienții vin aici, nu-i așa?, pentru a trăi „o experiență” – cum ai auzit în speech-urile oamenilor de marketing. Experiența de shopping trebuie să fie minunată, unică, de neuitat. Vrăjeli! Tu nu te simți minunat…
Ce-ar fi să pleci? Să cumperi o sticlă de vin, să faci o poză bonului fiscal și să i-o trimiți prietenului tău: „Am fost pe la tine, mă duc să beau singur”. Cum să-l lași singur? Pentru că tu nu poți să bei și să trăiești singur. Te miști spre raionul de dulciuri. Cumpără o ciocolată ieftină! S-o mănânci în tramvai, pe drumul de întoarcere, ca să-ți potolești foamea. Măcar cu atâta să te alegi, cu o ciocolățică extrasă din burta acestui dinozaur carnivor, un hiperdinozaur!
N-au intrat zilele în sac. O să aibă un liber într-o zi și-o să stați de vorbă. Să-ți pregătești întrebările: câți bani îți dau?, ai bonuri de masă?, ai asigurare medicală?, ai sporuri? Să nu fie prea agresive sau jignitoare. Doar nu dă cu mătura pe străzi, ca măturătorul, trage cu mașina cu perii în hipermarket, ca lucrătorul comercial. Nu-i nicio rușine…
– Hei! Ce cauți aici?, te agață un glas.
Tu știi ce cauți, dar nu-i răspunzi. Te întorci și-l recunoști în tricoul roz, „uniforma” lucrătorilor comerciali din hipermarket, și în blugii săi vechi. El îți zâmbește recunoscător, tu nici măcar nu-i zâmbești. Îți vine să-l îmbrățișezi, dragă prietene!, dar îl întrebi cu o undă de speranță:
– Unde găsesc un vin roze, ieftin și bun?
Foto ilustrativ: Shutterstock