ComenteazăAstăzi sunt vaccinaţi cu schema completă cu 1.395.000 mai mulţi români decât acum o lună. Faţă de acum două luni, pe 20 septembrie, sunt 1.892.427 de oameni în plus. Într-un discurs polarizant, cum se tot practică, aceştia erau „ceilalţi” şi acum sunt „ai noştri”. Erau „ameninţarea”, acum sunt „scutul”.
La sfârşitul lui octombrie, am ajuns din întâmplare suport pentru o perfuzie în casa unuia dintre „ceilalţi”. Am intrat acolo cu un echipaj de ambulanţă care a răspuns la apelul unui vecin. Ajutam o jurnalistă din Germania care făcea un reportaj despre pandemia din România, pentru Spiegel. „Mergem la un pacient cu COVID tratat la domiciliu. A căzut” – ne-a spus, în drum spre caz, un asistent medical în vârstă de 22 de ani. Nici ei, nici noi nu ştiam cât de grav era în realitate cazul.
Undeva între ce-a vorbit vecinul bătrânului cu operatorul 112 şi ce le-a transmis dispecerul salvatorilor s-au pierdut bucăţi importante de informaţie. Resuscitarea domnului F. a început la o oră şi 35 de minute după primul apel al vecinului la 112 (când pacientul încă răspundea). La faţa locului am aflat că bolnavul era inconştient cu peste jumătate de oră înainte ca echipajul ambulanţei să sune la interfonul blocului din centrul Bucureştiului unde locuia.
Firul perfuziei mă leagă de corpul unui bărbat de 85 de ani întins pe podea. Abdomenul dezgolit al bătrânului urcă şi coboară numai sub presiunea manevrelor manuale de resuscitare pe care le fac salvatorii. După primul şoc electric, defibrilatorul s-a încăpăţânat să repete robotic la câteva minute: „Nu se recomandă şoc”.
Viziera aburită mă ajută să nu mai văd bine ce e în jurul meu. Nu vreau să văd baloanele galbene, albastre şi roz pe care scrie „Happy Birthday”. Nu vreau să văd ochelarii lăsaţi cu lentilele în jos, pe masa de cafea, lângă revista cu integrame şi bancuri. Alături, cutia cu pastile împărţite pe zile ale săptămânii şi ceasul deşteptător, retro.
Nu vreau să văd, lângă icoanele din bibliotecă, pozele cu nepoatele bătrânului. Cel mai puţin aş vrea să o văd pe aceasta în care o fetiţă râde, întinsă pe burtă, în timp ce tutul de balet o înconjoară aproape ca o aură de arhanghel fragil.
Nu vrea să văd clar pâinea şi salamul de pe masa de cafea şi cuţitul cu care a tăiat din ele ultima oară când a mâncat. Plicurile dintr-un supliment pentru creşterea imunităţii. Nici florile de plastic, nici pata de urină de pe pantalonii bărbatului. Steagul american pe care îl ţinea lângă steagul României, lângă paharele de cristal şi colecţia de sticluţe din vitrină. Acea cutie cu scutece de adult, de lângă plasma la care domnul F. se uita la ştiri.
Toate lucrurile care rămân din noi când plecăm.
Chiar dacă i se aplică timp de 45 de minute manevrele de CPR, un şoc electric, patru injecţii cu adrenalină, domnul F. nu mai poate fi salvat. Este aşteptat un echipaj cu medic ca să pronunţe decesul. Era mort dinainte să ajungem aici.
Domnul F. era nevaccinat. Nu a mai apucat să facă trecerea de la „ameninţare” la „scut”, de la ai lor la ai noştri. Membrii familiei lui, şi ei nevaccinaţi la acel moment, erau în carantină. Doar telefonul pus pe speaker de vecin i-a conectat în acea zi. La acel telefon, ginerele a dat informaţiile cerute de oamenii de pe ambulanţă.
Socrul era diabetic şi supravieţuise unui accident vascular. Fusese diagnosticat cu COVID şi evaluat la „Marius Nasta”. Era tratat la domiciliu pentru că avea ceea ce iniţial părea o formă uşoară. Zilele au trecut şi starea lui s-a înrăutăţit, dar nu a mai ajuns la spital. I-a fost teamă. Teamă de ce? Nimeni nu va ști asta niciodată.
Când echipajul ambulanţei pleacă, corpul domnului F. rămâne tot pe podea, unde l-am găsit. Din holul blocului, vecinul mă roagă să intru înapoi să deschid geamul. Crap fereastra şi mă izbesc aerul rece şi zgomotul din oraşul unde viaţa continuă exact ca înainte.
Conform raportării oficiale, în ziua în care a murit domnul F, România a înregistrat 481 de morţi. 480 şi unu.
„În aceste zile se stinge o generaţie întreagă de bunici”, ne avertiza atunci medicul Elena Copaciu. Tot ea adăuga că „nu avem politicieni care să-şi asume moartea în demnitate a seniorilor noştri”.
La sfârşitul lui octombrie, 3 din 4 români cu vârsta de peste 80 de ani erau nevaccinaţi, la fel ca domnul F. Câteva săptămâni mai târziu, 3 din 5 români cu vârsta peste 60 de ani rămân nevaccinaţi.
Nu o să pretind că am înţeles mai multe despre viaţă sau moarte, în ora aceea petrecută în casa domnului F. Nu ştiu ce se întâmpla dacă el accepta să meargă mai devreme la spital, nici dacă ambulanţa ajungea cu o oră mai repede la el. Nu ştiu nici măcar cu ce procent creşteau şansele lui dacă era vaccinat. Nu ştiu de ce nu a făcut-o. De ce se temea. Unde şi-a pus încrederea, de câte ori și i-a fost înșelată.
Ştiu doar că a murit singur în casă, deși nici el, ca niciunul dintre noi, nu e singur. Stau mărturie lucrurile care au rămas în urma lui şi o familie întreagă care era în carantină, fiindcă-l vizitase cu puţin timp înainte.
Discursul învrăjbit al acestei toamne ni-i prezintă pe „nevaccinaţi” ca şi cum ar fi o masă omogenă de oameni.
- „Cei care nu au fost solidari şi trebuie să plătească pentru asta”
- „Cei care au luat locul altora în spitale”
- „Cei vinovaţi pentru catastrofa pe care o trăim”.
E o perspectivă îngustă şi nedreaptă, dar pe care o putem, raţional, înţelege. Majoritatea cazurilor de COVID, mai ales grosul celor grave, necesitând îngrijire în spital şi terapie intensivă, apar la nevaccinaţi. Şi în lunile astea de doliu, găsirea vinovatului se arată imperativă. Ai nevoie de un „duşman” către care să-ţi îndrepţi furia ca să faci ceva cu ea.
Apoi, pe fondul temerilor, intervine şi un proces mental care seamănă cu ceea ce se întâmplă în învinovăţirea victimei (că e vorba de viol, violenţă domestică, abuz rasial etc). Termenul a apărut în psihologie în anii ‘70.
Simplificând, laic, învinovăţim victima ca să ne liniştim mental: ddacă a păţit-o pentru că o merita, pentru că a făcut ceva care a justificat ulterior ceea ce i s-a întâmplat, înseamnă că noi am fi în siguranţă evitând acel comportament.
Românii au o vorbă: „Şi-au făcut-o cu mâna lor”. Sună drept și implacabil, dar conține mult din „învinovățirea victimei”.
Spre deosebire de victimele unui viol sau violenţei domestice, unde, de regulă, comportamentele blamate nu au nicio legătură cu agresiunea sau infracţiunea, nu o generează, în cazul COVID, refuzul vaccinării este, demonstrat ştiinţific, în relaţie directă cu severitatea bolii.
Aici poate să pară că învinovăţirea victimei funcţionează diferit – deşi motivaţia culpabilizării e similară. Au apărut recent voci care spun că bolnavii de COVID nevaccinaţi ar trebui să plătească tratamentul din propriul buzunar – de exemplu, Emanuel Ungureanu de la USR. Alţii cer ca nevaccinaţii să cotizeze procentual mai mult la sănătate. Sau să fie închişi dacă refuză vaccinul.
E simplu să arăţi cu degetul spre lipsa lor de solidaritate: nu s-au vaccinat. E mai greu să-ţi interoghezi propria lipsă de solidaritate. E mai greu să pui umărul să rezolvi. Oricine a încercat să convingă oamenii din jurul lui să se vaccineze înţelege asta. Şi mai dificil e să ceri socoteală adevăraţilor vinovaţi.
Rata mică de vaccinare nu înseamnă doar eşecul campaniei de vaccinare, ci mult mai mult de-atât. Guvernanţi cărora nu le-a păsat. Criza de încredere a unui sistem medical. Lipsa educaţiei.
Eșecul vaccinării înseamnă și un clivaj tot mai mare între generaţii. Şi între stat şi societate. Înseamnă lipsa unor politici sociale prin care să înţelegem să avem grijă unii de alţii.
Cele aproape două milioane de oameni vaccinaţi complet în ultimele două luni sunt dovada vie că se putea face mai mult, mai repede. Oamenii care au putut fi convinşi în octombrie să se vaccineze puteau fi convinşi din august. Erau ei cu adevărat duşmanii în septembrie şi acum sunt salvatorii?
Un cor întreg spune despre nevaccinaţii care fac COVID: „Și-au făcut-o cu mâna lor”. Oare? De la ce punct încolo o ţară care nu-şi protejează încă 3 din 5 bunici în faţa unui virus de care vorbim toţi zilnic de doi ani încoace înţelege că „ne-am făcut-o cu toţii cu mâna noastră”, de fapt?
La ce secție de votare votezi duminică și cum poți vota dacă nu ești în localitatea de domiciliu pe 24 noiembrie la alegerile prezidențiale!