Evaluarea Națională, pentru cei care nu știu cu ce se mănâncă, e acel examen intens prin care elevii de 14-15 ani fac trecerea la liceu. Presiunea e enormă, e construită timp de ani de zile; elevii o percep ca pe o etapă decisivă în care practic fie iei drumul ratării, fie te menții pe o direcție cât de cât promițătoare. Aici sunt subiectele de azi. 

Copiii pentru care asta a fost toată școala

Încă de la această vârstă elevii se împart în trei categorii. Cei care au renunțat deja la școală de ceva timp și nu așteaptă decât o hârtie, ceva, cum că au făcut 8 clase. Pentru ei începe deja calvarul pieței muncii, calvar marketizat intens și de cultura populară ca fiind: „îmi iau viața în mâini”, „fac banul meu”, „sunt liber, independent, mă duc la școala vieții”, „ajut familia” și care se termină în cele mai multe cazuri cu muncă necalificată, exploatare și dezgust. 

Din această generație, ai deja populația unui orășel mic de copii care nu au intrat în examen: 17 mii de elevi nu au fost înscriși (asta însemnând că nu au putut avea situația încheiată din diverse motive, altfel înscrierea ar fi fost automată). Sursa, aici.

Cei care mai încearcă

A doua categorie e formată din elevi care și-au pierdut interesul pentru școală, dar mai insistă puțin, încearcă un liceu din ăla unde se intră practic cu nota din oficiu. 

Pentru ei nu Evaluarea Națională e miza, ci ce vor găsi la liceele (de obicei cu profil tehnologic, agricol etc.).  

Vor învăța meseriile visate, vor avea materiale să se califice în ceva? De cele mai multe ori, nu. Rata de abandon e uriașă după primii ani. Mulți consideră liceul pierdere de timp. 

Și, mda, le-aș da dreptate numai gândindu-mă la unele dintre ele. Acele licee sunt și cele mai năpăstuite de tăierile repetate din bugetul educației. Cheltuim banii pe tot felul de prostii în loc să investim în dotări serioase pentru licee auto, construcții, agricole etc., toate cu un potențial enorm.

Cu cât investim mai puțin în educație, cu atât glorificăm notele

A treia categorie sunt elevii care prind fără probleme un liceu bun. Dar și ei au stresul lor, bătălia fiind pentru a ajunge la liceele foarte bune, și nu la acelea ”doar bune”. Bătălia e pe prestigiu. Iar prestigiul contează mai ales într-un colț de provincie deprimantă cum e România. 

Acești copii se bat în greșeli. Pentru ei subiectele sunt banale, dar departajările se fac în zeci de sutimi, în funcție de cât de bine ai învățat cum să răspunzi la barem și la așteptările profesorilor corectori. E un adevărat concurs de conformism și scris frumos de mână. (Apropo, de ce nu ne învățăm copii să scrie ca lumea la tastatură încă din clasele mici? Nu știu.)

Notele contează mult, și cele de la acest examen, și cele din timpul gimnaziului. Eu cred că, cu cât am investit mai puțin în educație, mai puțin sau aiurea (că avem și miliarde din fonduri europene care se duc pe tâmpenii), cu atât au devenit mai importante notele. 

Avem o obsesie sadică a evaluării dezastrului pe care tot noi l-am produs. La asta contribuie și părinții care își văd copiii ca pe o ”investiție”: vreau evaluare, să văd dacă am băgat banii eficient!

Ce trebuie să știți despre subiecte

Acum, ideal ar fi să dai subiecte care să prindă cumva întreaga populație școlară. Inegalitățile căscate în gimnaziu sunt însă prea mari. Nu poți să faci o medie onestă între copiii care s-au pregătit inutil de mult, mai ales prin meditații particulare, și copii care nu văd rostul școlii și au renunțat la această bătălie. De aici și confuzia cu subiectele. Pentru 20% sunt prea ușoare, de aceea contează tot felul de mizilicuri și de formulări ”cheie” ca să prinzi punctajul în întregime. Pentru 80%, subiectele nu contează, nici dacă-s ușoare, nici dacă-s grele.

Examenul e o combinație de banalități și texte ”clasice” menite să îți verifice puterea de înțelegere. Felul în care sunt alese deja trădează un tip de înțelegere greșit al literaturii: prețiozitate, emfază a scriiturii, floricele inutile, mă rog, toate chestiile alea care îi îndepărtează pe oameni de literatură.

Aceste teste au enunțuri gata știute de elevi!, poate nu știați. Exercițiile ”cu probleme” sunt 7-9 din primul calup. Acolo trebuie să găsești ”valori” comune între cele două texte propuse spre lectură. Nu vreți să știți câte prostii se învață pe de rost cu valorile lui pește prăjit. 

E toceală 2.0, cu tot cu enunț, nu ca pe vremea noastră, toceală aiurea de zeci de pagini. Acum e bine țintită. Mai trebuie să bagi și formule cheie: ”în opinia mea”, ”pe de o parte, de cealaltă parte”, ”în concluzie” etc. 

Profii buni de liceu se vor chinui la anul să le scoată elevilor buni din cap ideea că opinia e ceva ce livrezi ca să te aplaude șeful/profesorul/părintele etc.

Copiii cu un impuls firesc spre acumulare-învățare sunt excepții minunate, dar rămân excepții. Restul se împart între cine își permite latura privată a antrenamentului și cine nu. Mai rău, părinții presează inconștient către o mecanicizare a testării. Cum ziceam, vor să bage banu dar să se și vadă. Așa că un profesor la a VIII-a și la a XII-a va încerca să alterneze discuții cu adevărat utile despre texte și idei cu antrenamente intensive pentru enunțuri tipizate.

Anul ăsta au avut un text din ”Toate pânzele sus” (Radu Tudoran) și Cella Delavrancea, un text memorialistic. Ce le unea era că se vorbea despre animale și despre călătorii. 

Îmi place Tudoran, dar mă enervează când se aleg texte de-ale lui în care orice editor serios i-ar fi tăiat floricele inutile. Tudoran nu e un stilist bun, e un scriitor de roman de aventuri. Așa că avem în textul lui figuri de stil prost scrise, dar preamărite de industria meditațiilor, pentru că-s prostesc de clare: ”În schimb, în ochii băiatului, negri, cu sclipiri albăstrii, cum e uneori cerul în clipa când amurgul s-a stins, dar noaptea încă nu s-a statornicit, deşi zâmbitori, se citea o tristeţe domoală, din cele care, odată ce s-au ivit în priviri, ai zice că niciodată nu mai pot pieri.” 

Ăsta e ”bad writing”, nu subiect de analiză. Îmi închipui ce ochi vor fi făcut elevii isteți: ce-a luat, nene, ăsta?, gen (sic!).

Diabetul figurilor de stil

Apoi, am o problemă cu moda care nu se mai termină a ”memorialisticii” zaharisite și a ”cuvintelor frumoase”. Literatură leneșă, ca să parafrazez un clasic. Să savurăm împreună această imagine a Cellei Delavrancea care te poate arunca în diabet estetic: ”chiparoșii pensulați de o mână măiastră pe cerul de peruzea”.

Subiectul al doilea, compunerea de 20% din punctaj, a dat lovitura finală. În epoca în care toți experții ne freacă la cap creativ, compunerea a fost din seria ”cum mi-am petrecut vacanța”. Cu două elemente grele: să scrii un pasaj descriptiv, să ai patru linii de dialog. Așa că pentru punctaj maxim, să încheiem cu o explozie de creativitate. 

Marea albastră se legăna sub lumina arzătoare a sorelui.

  • Ce frumos e la mare!, zise tata.
  • Da, Ionel, e extraordinar!, confirmă mama.
  • Superb!, zise și mătușa.
  • Scump, dar merită!, adăugă bunicul.

Sper să nu văd subiecte din alea cu ”perlele elevilor”. Perlele vor fi consecința felului în care, noi, adulții, vedem literatura și concepem subiectele pentru bieții elevi.

Urmărește-ne pe Google News