Un Van Gogh celebru, cu floarea-soarelui, a fost împroșcat cu supă de roșii. „N-au respect pentru cultură”, s-a zis. Cele două activiste au zis însă și ele ceva interesant: „Valorează arta mai mult decât viața? Mai mult decât mâncarea? Mai mult decât dreptatea? Criza costului vieții și criza climatică sunt determinate de petrol și gaze” .

Arta e nimic fără câte un bol de supă pentru toată lumea, fără facturi suportabile la energie. Protestul ecologist tradițional nu includea și aceste inflexiuni noi: nu doar că acest tip de energie obținută din fosil înseamnă sinucidere, la cum arată datele climatice, dar mai nou e și insuportabil de scumpă pentru mulți, incredibil de profitabilă pentru puțini. 

Arta înseamnă fix nimic fără o societate echilibrată care să o adăpostească. Arta e fix nimic pentru societăți în care milioane de indivizi ar muri de foame, frig, disperare. O bunăstare relativă pentru cât mai mulți este condiția absolut necesară pentru ca o operă de artă să dureze, să fie apreciată. Sigur, că sunt unii care cred că dacă-și iau un Van Gogh cu 100 de milioane și-l bagă într-un buncăr, au salvat patrimoniul omenirii. Nu, abia atunci l-au îngropat. Supa aia de roșii i-a adăugat ceva viață, pe lângă cota de la casele de licitație.

Protestul activistelor din London‘s National Gallery a fost cel mai cuminte și calculat protest. În expoziție erau și tablouri neprotejate de sticlă. Nu le-au atacat pe alea. Au vrut atenție, fără pagube. Sigur că gestul nu va face decât să adâncească o groapă între populații conservatoare care îi consideră absurzi pe tinerii eco-activiști și grupuri care se consideră mai în temă cu salvarea planetei. 

(Eu, dacă aș fi fost în locul lor, aș fi aruncat cu supă în mulți lideri ecologiști europeni – e o figură de stil, nu chemați poliția -, toți mânjiți de o ipocrizie insuportabilă de când a început războiul din Ucraina: li s-a împletit armonios discursul ecologist cu discursul ultra-războinic și pro-sancțiuni-orice-ar-fi. Salvăm lumea de fosili și-o împânzim cu drone de război, așa ar suna viitorul după unii eco-triști. Dar asta e altă poveste.)

Când arta e atacată pentru cauze bune

Am distrus nenumărate minuni artistice în istoria noastră din diverse motive idioate, fanatism religios, război, intoleranță de toate felurile. Au fost și momente când arta a fost atacată pentru cauze bune. 

Acum mai bine de 100 de ani o Venus al lui Velasquez era străpunsă cu cuțitul de o sufragetă. Aceasta protesta pentru felul în care poliția tratase o lideră a femeilor care cereau drept de vot. Superbul nud al lui Velasquez, o erotizare a idealului feminin, părea o sfidare patriarhală în fața unor drepturi interzise femeilor. Atacul nu a ajutat probabil la grăbirea legalizării dreptului pentru toți, dar are o greutate simbolică. Doar cui nu-i place arta este obsedat mai mult de obiectul artistic decât de aventurile și de istoria pe care o poate avea obiectul. 

Ce e mai important? Votul sau arta? Sună absurd întrebarea pentru că azi ni se pare că le putem avea pe amândouă fără victime. În același absurd trăim azi – crizele sociale și climatice cer măsuri radicale; însă primim în fiecare zi sfaturi despre lumea ideală în care trăim și pe care trebuie să n-o pierdem. Trăim un punct de turnură în care cauza ecologistă fie alege protestul social general (tot săracilor li se sparg în cap facturi verzi, fosile etc.) și în care pune ferm în fața celor care mai îndoieli adevărata alegere: mai vreți viață cu artă, educație, muzee sau ne aruncăm în goana nebună de tip „jocurile foamei”?

Toate titlurile din presă au menționat obsesiv prețul tabloului (peste 80 de milioane de euro). Aici era problema. Pentru ăștia obsedați de cote, le spun că stropul ăla de supă de pe rama tabloului s-ar putea să-i mai fi adăugat vreo 20 de milioane. Prețurile obscene din piața de artă nu fac altceva decât să le transforme în antivalori ale umanității.

Au existat în ultima sută de ani și atacuri nebunești, pentru publicitate sau simple deraieri, care au avariat și distrus tablouri (Monet găurit de vadali sau Rothko mâzgălit de alt artist avid de publicitate). 

Au existat și momente înduioșătoare, cum a fost acel paznic rus care se plictisea într-un muzeu și le-a pus cu creionul niște ochi unor figuri de pe pânza unei artiste avangardiste. Mai sunt și acele superbe momente când omul de serviciu mai mătură din neatenție câte o operă contemporană.

Momentul ăsta cu Van Gogh ne amintește mai curând de momente în istorie când arta e atacată pentru că nu mai reprezintă decât un tatuaj pe umărul bogăției indecente și indiferenței ucigașe. Nu știm dacă acest protest ajută sau încurcă. Dar consider că alarma e corectă. Arta și consumul de artă depind direct de bunăstarea economică a mulțimilor. 

Traiul „decent” și arta „indecentă”

Au revenit de curând în discuție calculele despre cât îi trebuie unui român să trăiască decent. INS-ului îi ieșise suma de 3.000 de lei pentru o familie cu doi copii! Abia asta ar fi o operă de artă, să trăiești decent, patru persoane, cu 600 de euro pe lună.

Sumele exacte pentru trai decent citate de presă după INS: 3.258 de lei pentru trai în mediul urban; 2.632 de lei pentru rural. În urmă cu 2 ani un studiu mult mai serios, cel al lui Ștefan Guga, ne propunea dublu (în jur de 7.000 de lei pentru o familie compusă din doi adulți și doi copii).

În calculele despre trai decent nu intră prea mari sertare pentru educație, cultură, cheltuieli publice pentru educarea gustului artistic.

Iar procentul alocat din PIB de România pentru educație este echivalentul unui atac cu picamerul la un Van Gogh, nu cu un borcan cu supă. 

Deși traiul decent și arta par două chestii din lumi diferite, trebuie să fim atenți ca aceste lumi să nu intre în coliziune și să producă scântei fatale. Pentru oameni asupra cărora se adună problemele mărunte cu cheltuielile minime, nu doar pentru decență, ci pentru supraviețuire, arta nu înseamnă nimic. În numele lor au vrut să vorbească și acele activiste. Că au făcut-o stângaci sau prostesc, nici nu mai contează. Eu zic că e suficient să ne amintească esențialul: că omenirea s-a zbătut zeci de mii de ani doar pentru minimă supraviețuire și că un desen prin peșteră sau un Van Gogh prin Arles nu sunt decât fericite accidente, ușor de distrus atunci când nu ne înțelegem urgențele. 

Foto: Hepta

 
 

Urmărește-ne pe Google News