Provocare de weekend. Cum m-au făcut un film și un joc pe play station să înțeleg că suntem toți niște curieri

Despre ce cărăuși vorbim? Explozia a venit după ce comerțul a început să se mute online mai întâi, iar apoi să devină o simplă aplicație. ”Gig economy” – contracte pe termen scurt, drepturi puține, muncă flexibilă și intensivă – implică milioane de lucrători cu statut aparte.

Sunt useri, sunt colaboratori, ei îți livrează orice pachet, de la paturi și dulapuri, la cărți și mâncare. Au nume diferite, dar sunt imediat recognoscibili fie că vin cu pachete de la Amazon, Emag sau prin Glovo, Uber etc.

Meseria de cărăuș există de când lumea. Nu în forma asta, nu la nivelul ăsta. În fond poți vedea importanța curierului când vezi greutatea unui personaj precum Jeff Bezos. Vor fi fost epoci dominate de Bill Gates, Steve Jobs sau Zuckerberg. Dar acum e epoca Bezos, umflată și de pandemia Covid-19 care face din livrări practic singura formă acceptabilă de comerț.

Cea mai șocantă știre a pandemiei a fost cu averea lui Bezos, care câștiga într-o zi cam cât a obținut România ”ajutor” de pandemie de la UE: 13 miliarde în, repet!, o singură zi. Șmecheria în arta de calitate e să te prinzi că nu Bezos e eroul, ci angajații lui.

Recomandări

România va primi litoralul ucrainean al Mării Negre și 100.000 de soldați NATO vor fi trimiși în Ucraina, susține Serviciul rus de Informații Externe: „O încercare de răzbunare”

Un film perfect prin simplitate

Să începem cu partea realistă a stuației. Regizorul Ken Loach lovește cu „Sorry, we missed you / În absența dvs”. Un film perfect prin simplitate și acuratețe.

Un tată de familie se bagă în curierat. Vinde mașina soției, închiriază o dubiță, începe să livreze pentru o mare companie. Totul pe celebrele deja contracte cu zero ore englezești, foarte cunoscute și de diaspora românească din UK. Totul se duce de râpă, dar cu mare control artistic: nu există nicio etapă uitată din viața curierului. După filmul ăsta am învățat să dau orice dată de buletin îmi cere curierul, nu mă mai interesează GDPR și alte prostii, ia, tată, datele, că știu ce viață grea ai.

Bun, Ken Loach e specialist în piața muncii. Iar în filmul ăsta poți învăța cum să faci o narațiune perfectă din micile inerții ale unui job. Fără să forțezi prea mult, fără să extragi lacrimi cu forța din ochii privitorului. Curierul care îți aduce marfa la ușă avea nevoie ca de aer de artă și reprezentare. Căutați filmul ăsta!

Recomandări

Ascensiunea lui Călin Georgescu, analizată de mai mulți experți: „Social media te convinge rapid, în câteva zile, dar fără profunzime”

Curierul distopic

Un al doilea caz și mai interesant de prelucrare a figurii cărăușului/curierului găsim în lumea jocurilor.

Hideo Kojima e, după vreo 3 decenii pe piață, un monstru sacru. A creat în ultimii ani o întreagă legendă în jurul jocului său ”Death Stranding”, făcut în colaborare cu Sony pentru PS4. După ani de teasing , mister și marketing a ieșit în toamna trecută acest joc, un joc angoasant de potrivit cu pandemia care a urmat lansării.

”Death stranding” e despre un curier într-o lume apocaliptică. O lume ultra-stranie (nu exagerez cu nimic, întrebați un fan Kojima ce e ăla straniu), plină de entități ciudate prinse într-o ”plajă” dintre viață și moarte, anunță de fapt a șasea și ultima mare extincție. E o întreagă poveste în spate, nu intru în amănunte, dar jocul e în esență despre oameni și comunități aflate în carantină auto-impusă și despre curieri care îi alimentează cu diverse colete.

Recomandări

Drumul de la Ceaușescu la Georgescu. Bonus: pericolul unui front „suveranist” care înseamnă, de facto, moartea statului român european

Jocul te învață dependența de plictiseală, de ușoară depresie din care tresari periodic cu câte o găselniță incredibilă, tehnică sau narativă, plasată de Kojima și echipa. Ești un simplu cărăuș, mergi deamboulea prin pustia postatomică, cu pizza sau vin sau vreo bombă în spate, peisajul e unul fragmentat, rupt, te chinui ca nebunul, într-un final singura satisfacție e că ai dus pachetul la destinație și eventual ai primit câteva likeuri.

O și mai mare găselniță e joaca de-a echilibrul. Practic, această plictiseală neagră, într-un joc unde nu contează, ba chiar nu e recomandat să-ți omori inamicii, este condimentată cu atașamentul fizic față de controler. Kojima e geniul echipamentului periferic, te domină prin povestea tactilă a jocului. Eroul nostru cărăuș cade, își pierde echilibrul, trebuie tot timpul să-și calculeze perfect bagajul.

Și mai straniu, poți să și pierzi coletul, salvările nici nu mai contează prea mult, un colet distrus e distrus, asta e, treci mai departe, vezi ce se întâmplă. Ajungi la finalul jocului gata învins, după o serie de eșecuri camuflate în victorii. Până la urmă povestea era să fugi din ușă în ușă să reconectezi o omenire care se duce oricum de râpă.

În joc apare și o categorie stranie de umanoizi dependenți de curierat. Ăștia seamănă mult cu diviziile de PR de pe la Amazon, E-mag etc. Ei cară de plăcere, nu au destinație, nu mai au vreun scop, sunt dominați de un soi de ”falsă conștiință” a coletului.

Jocul n-a fost primit de toată lumea cu aplauze. Mai toți recunosc că e un punct ciudat în istoria gamingului, un buget uriaș investit în capriciile unui artist, fie el și Kojima. Ba unii spun că stilul dictatorial al artistului mai trebuia temperat, că poate ieșea mai bine jocul.

Eu nu găsesc ceva mai frumos decât atâtea zeci de milioane cheltuite în vârful piramidei culturii de masă cu atâtea riscuri artistice asumate. Unii au zis că a vândut prea puțin pentru câtă zarvă s-a făcut. Însă gamerii prea înfocați scapă din vedere tocmai transformarea tectonică: să ai un erou curier, care nu omoară, nu se bate cu pumnul în piept și care ordonează întreaga poveste după regulile curieratului. Plus o explozie tehnologică în spate.

Hideo Kojima a știut perfect ce a făcut. A vrut să revoluționeze lumea gamingului inventând, cum a și declarat-o acum câteva luni, ”eroul muncitor”, unul fără mari superputeri, un tip de erou care își poate rupe gâtul la fiecare pas, dacă nu ești atent. Kojima și recenzenții săi inteligenți au spus-o deja: în loc de erou, ai un sub-erou, niște individe/indivizi care își fac treaba semi-automat, o treabă care devine eroic de importantă în perioadele de criză.

Curieratul era un soi de rit de inițiere sălbatic înainte să intri în piața muncii sau era eșuarea în poziția de ”user”, pentru că n-ai mai prins job bun nicăieri. Nimic nu mi se pare mai fascinant decât momentul exploziei unor personaje noi din piața muncii în literatură, film, artă în general, populară sau nu.

Personajele noi sunt generate de realități noi. Felul cum sunt redate aceste noi roluri sociale de către artiști e uneori determinant. Nu e doar divertisment, e ceva mai mult. Suntem toți niște curieri, viața pe aplicație e tot viață, complicată, infinit repetitivă, infinit complexă. Uneori artiștii ne-o spun mai bine decât putem să ne-o spunem noi înșine.

foto: 123rf

Urmărește-ne pe Google News