În loc să mai zăbovesc pe seama acestei credințe populare, plouă pentru că răposatului îi pare rău, am pus mâna pe volumul „Supraviețuirile 3. Logica”, de Radu Cosașu, și am recitit nuvela „Seară de primăvară 45”.
Mi-am amintit de un personaj memorabil din această proză a domnului Radu Cosașu: Bunicul (Grand Papa). Mai mult, este nuvela mea preferată și o consider o scriere puternică, emoționantă, cu personaje expresive, conflicte mocnite, o poveste construită exemplar, o lecție de scriitură! Nu mă hazardez să spun că este cel mai bun text al domnului Radu Cosașu și nici că el este unul dintre cei mai mari prozatori români. Nu! Contează textul. Pentru că un scriitor moare, dar rămân textele sale. Care pot fi citite, recitite sau uitate. Nuvela „Seară de primăvară 45” este de neuitat și merită s-o povestesc, la recitire, numai pentru mine!
Într-o seară de primăvară a anului 1945, tânărul comunist Beniamin (19 ani) o aduce pe prietena lui Ana, în casa părinților săi, chiar în momentul în care familia sărbătorea Paştele Evreiesc. Ana era fiica unui tovarăș care abia ieșise din închisoare după zece ani de detenție. Cei doi îndrăgostiți se săturaseră să se sărute pe străzi, „vagabondând” înfierbântați. Beniamin sfidează sărbătoarea, în care ai lui îl așteptau pe Eliahu Anavi, un duh care trebuia să soarbă din paharul cu vin ținut, conform ceremoniei, de tatăl tânărului. Venirea duhului Eliahu Anavi înseamnă binecuvântarea casei. Beniamin se închide în camera sa cu Ana. Este arogant, lovit rău de comunism, își disprețuiește familia mic-burgheză și este plin de resentimente și ură împotriva vechilor „convenții”.
Tatăl nu-i iartă comportamentul scandalos și-i cere, în fața ușii închise, să plece: „Domnule Ben, tovarăşe Beniamin, de mâine vei părăsi casa noastră, casa mea. Admit orice în numele revoluției, pentru că sunt conștient de caracterul ei limitativ, dar nu admit călcarea legilor bunului-simț. Ceea ce se desfășoară în pofida bunului-simț e sortit pieirii, mă înțelegi tovarășe Beniamin și stimată tovarășă? Mă înțelegeți? (…) Casa mea nu-i loc de profanare a umanității și religiei…”.
Tatăl se retrage, dar vine mama la ușă și-l imploră: „Ben, să nu pleci de acasă că mă omor. (…) Cu tata discut eu, tu să fii fericit. Dacă vă e foame, cobori și-n baie ai supă și rasol. Auzi?”.
Mama este mama, oricât de ateu și fanatic este fiul, mama vrea să-l știe fericit! Cu o fată. Ben se duce în baie, ia tava cu două porții de supă și rasol și se întoarce în cameră, la iubita Ana. Dar nu apucă să mănânce pentru că bunicul bate la ușă. Ben acoperă mâncarea cu ziarul „Scânteia” și-i deschide.
Bunicul ține în mână un pahar cu vin și spune: „Eu am încredere în tine, Ben. Asta-i una” (Sintagma „asta-i una” e perfectă pentru personajul care vrea să pună lucrurile la punct). Grand Papa continuă: „Logodnica ta va avea noroc toată viața, fiindcă astă-seară ea a fost Eliahu Anavi. I-am adus cupa de vin, să soarbă. Soarbe, domnișoară!”.
Iată cum frumusețea credinței este mărturisită de Grand Papa, care temperează cu delicatețe avântul nepotului molipsit de materialismul dialectic și istoric! Dar bunicul mai are ceva de spus:
„Copii, eu, ca și voi, sunt un raționalist. Eu știu ce-i o revoluție, Ben. E un lucru frumos, un lucru foarte frumos – ca fata asta apărând în locul lui Eliahu Anavi și șoptind speriată bună seara. Tu nu știi ce-i o revoluție. Nici tatăl tău. Tu ești un fanatic. (…) Dar eu te iubesc pentru că ești curat și nobil. Doar puritatea poate salva fanatismul. Voi sunteți curați, Ben, eu știu asta”.
Fraza aceasta, „Voi sunteți curați, Ben, eu știu asta”, este răscolitoare. În fapt, în spusele bunicului se află cheia scrisului domnului Radu Cosașu: doar puritatea ne poate salva din bezna fanatismului.
Grand Papa iese triumfal din cameră: „Ben, îmi cânți mâine, Für Elise? Ce ar putea să-i răspundă nepotul? „Da”. Dar bunicul mai are o rugăminte înainte să se retragă: „Acum îmi dai «Scânteia», ca s-o citesc în pat?”. Nu e nicio ironie, bunicul e sincer. El iese din cameră cu „Scânteia”, dar nu-i lasă pe tineri, ciocăne și zice prin ușă: „Ben, Ben, ziarul miroase a rasol…”.
Bunicul lui Radu Cosaşu e un personaj care mi-a tăiat respirația. Păcat că n-am să-l mai întâlnesc vreodată! Dar sunt mulțumit că pot să-l recitesc.
foto: Gazeta Sporturilor