Purtătorii de cuvânt fără cuvânt

Un proiect de lege privind funcționarea SRI, publicat de G4Media, spune că persoanele fizice și juridice vor putea fi obligate să acorde sprijin serviciului secret. O amenințare și pentru jurnaliști. „Nu vrea nimeni să reinstaureze vechea Securitate”, a fost și reacția președintelui Klaus Iohannis. 

Din păcate, este foarte bine instaurată tradiționala neasumare. Inclusiv în rândul angajaților la stat care, prin fișa postului, chiar asta trebuie să facă: să-și asume. De aici replica mea de astăzi.

Cătălin Tolontan a publicat un text în care își cere scuze pentru că „am dat-o în bară” într-un dialog cu purtătorul de cuvânt al Serviciului Român de Informații (SRI).

Este vorba de o discuție telefonică între o colegă și purtătorul de cuvânt al SRI, Ovidiu Marincea, pe care colega l-a citat ulterior într-un articol. Ea întrebase dacă există o statistică a bărbaților ucraineni intrați în România de la invazia rusă, răspunsul a fost că SRI nu are atribuții legale aici și, mai mult, că e surprins că Poliția de Frontieră n-are statistica.

Colega nu vorbise până atunci cu Marincea și îl sunase oficial, nu ca pe un vechi prieten, iar purtătorul de cuvânt nu i-a spus să nu fie citat. Aici intervine fractura. 

Recomandări

Planul „machiavelic” aplicat de un mecanic auto pentru a domina o femeie. Victima: „Mă duc şi mă omor, sincer, că nu mai pot”

Pentru că, în primul rând, mi se pare foarte importantă problema asumării publice. Când o instituție, prin purtătorul de cuvânt, își asumă chiar și o părere – da, e ciudat că Frontiera nu știe câți bărbați ucraineni au intrat în țară – ea declanșează un șir de reacții, reacții care pot duce la îmbunătățirea situației.

Sigur, nu e necesar ca purtătorul de cuvânt să și-o asume, o poate zice off the record, are pârghia asta. 

E un cu totul și cu totul alt impact când Marincea sau oricine zice, oficial, că-i aiurea că Frontiera nu știe câți bărbați ucraineni au intrat în țară decât atunci când spune asta un utilizator obișnuit de Facebook. 

Bun. Și de ce nu era obligată colega să-l întrebe pe purtător de cuvânt dacă discuția e on sau off the record? Pentru că a sunat fix omul care, zi de zi, ar trebui să-și asume răspunsuri către presă. Și care, în plus, are posibilitatea să transmită, dacă instituția lui nu este vizată, că nu vrea să fie citat. O poate face chiar dacă e în dezavantajul publicului. 

Purtătorii de cuvânt fără cuvinte

Iar discuția vine într-un moment în care tot mai puțini purtători de cuvânt își asumă orice, de la o simplă informație transmisă telefonic la informații care „să nu deranjeze”.

Recomandări

Cea mai dură critică a taxelor vamale anunțate de Trump: „Ziua ruinei! În materie de economie, afirmațiile lui Trump sunt o prostie totală”

În noiembrie, am fost invitat să iau parte la un experiment PressOne în care sunam purtători de cuvânt ai unor instituții și ceream o informație simplă. Am sunat la Primăria Sector 3 (PS3) și am pus o întrebare (o adresasem și-n scris, fără să primesc răspuns) legată de moartea unui muncitor pe un șantier al PS3.

Purtătorul de cuvânt mi-a recunoscut, la telefon, că citise materialul, însă nu mi-a putut oferi un răspuns la întrebare. A promis că va reveni a doua zi, dar nu s-a mai întâmplat.

De ce nu îmi cer scuze

Un ziarist nu trebuie să se gândească înainte de publicarea unui text dacă va deranja sau nu pe cineva, dacă ar face asta ar vicia cu totul scopul profesiei sale. Cred că ar trebui să fie valabil același lucru și în cazul slujitorilor publici, pentru că asta vine fix în folosul bunei funcționări a statului nostru șontâc. 

Altfel, vom trăi în continuare în lumea purtătorilor de cuvânt care, la umbra comodă a neasumării, nu vor zice nimic, tocmai ca să „nu scape ceva pe post”, ceva care ar putea să zdruncine scaunul capitonat al lor și al șefilor lor. Sau al șefilor instituțiilor conexe, fiindcă o vorbă nepotrivită ar putea avea efectul unei pietre aruncate în linul lac al omertei. Așa gândesc mulți de la stat: să nu cumva să deranjăm alte instituții care colaborează cu noi.

Recomandări

Dezmăț financiar al partidelor. Cheltuieli de 68,4 milioane de lei, subvenții de doar 42,31 de milioane de lei. Unde s-au dus cei mai mulți bani

De aceea, subliniez: nu trebuie să ne cerem scuze față de SRI pentru că un coleg a citat purtătorul de cuvânt, chiar dacă instituția lui nu era vizată. 

Sigur, se întâmplă ca unii ziariști să aibă surse – persoane – în anumite instituții și, la un moment dat, aceștia să furnizeze o informație de interes public. Un astfel de caz este de manual, adică e obligatoriu să-l întrebi pe omul respectiv dacă vrea sau nu să își dezvăluie numele.

Sigur, când greșim, nu greșește Tolo sau X sau Y. Greșim ca redacție și trebuie să ne asumăm acest lucru. Așa cum cerem, la rândul nostru, asumare. Și asta pentru că, în afară de cel care scrie textul, există un editor sau doi, există un responsabil de ziar, există o întreagă echipă care se sprijină și dă la șmirghel pentru produsul finit. 

Dar aici nu este o greșeală, ci o lipsă de asumare pentru care nu e necesar să ne cerem scuze. Fiindcă, altfel, devine o politică de țară. 

Foto: Agerpres

Urmărește-ne pe Google News