Puțin curaj, domnule Ciolacu! Ce-i lipsește PSD ca să fie cu adevărat un partid de stânga

• Aurelian Giugăl este lector universitar în cadrul Departamentului de Antropologie culturală şi comunicare la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității București.
• George Secăreanu este cercetător în cadrul Centrului Interdisciplinar de Cercetări Avansate asupra Dinamicii Teritoriale, din cadrul Universității București.

Deunăzi, președintele Partidului Social Democrat (PSD), Marcel Ciolacu, și-a făcut curaj și a cerut nici mai mult, nici mai puțin decât impozitarea suplimentară a „averilor acumulate pe fondul crizelor din ultimii doi ani”. Iată declarația: 

„Taxarea bogăției și a companiilor cu profituri-record în urma pandemiei și a războiului din Ucraina este o preocupare a tuturor liderilor lumii, dezbătută în aceste zile la Forumul Mondial de la Davos. Asta arată că PSD a acționat corect când a impus în coaliție taxa de solidaritate în energie și că este cât se poate de legitimă dezbaterea despre impozitarea marilor averi și a profiturilor exagerate.

Cred cu tărie că în România este nevoie de o taxă de solidaritate pentru tot ceea ce înseamnă averi acumulate pe fondul crizelor din ultimii doi ani, prin profituri cu adevărat nesimțite. Astfel, statul va aduna resursele necesare pentru a ajuta atât milioanele de români care se confruntă cu criza costului vieții, cât și companiile românești, în special IMM-urile”. (G4Media)

Cu siguranță, criza și inflația mătură și vor spulbera în viitor bugetele românilor care trăiesc din salarii. Mai mult, în viitorul nu foarte îndepărtat, în 2024, sunt alegeri de tot soiul, de la cele prezidențiale, parlamentare la cele pentru parlamentul european și cele locale, iar PSD trebuie să se diferențieze de contraconcurenții lor, nu? Doar e un partid ce-și zice social-democrat, da? Sau poate că liderul PSD-ului o fi știind ce gândesc românii vizavi de aceste probleme ridicate de domnia sa? 

Ce așteaptă poporul?

În 2021, octombrie-decembrie, conform unei metodologii elaborate de Friedrich Ebert Stiftung (FES), un chestionar aplicat de CCSAS unui număr de 3.666 de persoane, eșantion stratificat (inclusiv pe criteriile de gen și vârstă), multistadial, nivel urban și rural, proporțional pentru populația studiată la nivel național, a scos în evidență anumite aspecte societale. 

Spre exemplu, 67,4% dintre românii care au răspuns la chestionar au declarat că statul ajută prea mult bogații. Total pe dos, procentul celor care cred că, dimpotrivă, statul român îi ajută mai mult pe cei săraci este unul foarte mic, de doar 3,8%. 

La capitolul economie și fiscalitate, una dintre întrebări este cât se poate de clară și, zicem noi, de actualitate:

„Care dintre următoarele opinii este mai aproape de ceea ce credeți despre impozite în România?

1. Toată lumea ar trebui să plătească același procent din venit ca impozit, indiferent de venit
2. Cei cu venituri mai mari ar trebui să plătească un procent mai mare din venit ca impozit”.

Datele sunt cât se poate de concludente. La nivel național, cifrele vorbesc de la sine – 72,1% dintre cei chestionați cred că persoanele cu venituri mai mari ar trebui să plătească mai mult (Figura 1). 

Valorile sunt similare și pe distincțiile de gen (bărbați – 70,4%, femei – 73,3%) sau urban-rural (urban – 68,2%, rural – 76,8%). După cum bine se observă, peste două treimi dintre români cred cu tărie în această taxare diferențiată. 

Mai mult, și în profil teritorial, nimic nu se schimbă. În funcție de regiunile de dezvoltare, proporțiile se păstrează. Desigur, cetățenii din București-Ilfov, regiunea care atrage grosul investițiilor, este motorul economiei naționale și cu venituri mai mari, mult superioare mediei naționale, sunt un pic mai prudenți când vine vorba de impozit progresiv, dar totuși, valoarea procentuală este mare, de 58,9% (Figura 2). 

În schimb, în toate celelalte șapte regiuni sunt valori foarte mari, de peste 70% în fiecare dintre acestea. 

Bun, cam asta-i vocea poporului. Vox Populi, Vox Dei? Haideți, totuși, să săpăm un pic la temelia problemei. Să nu cumva să aruncăm odată cu apa din copaie și copilul. Este cât se poate de clar că la nivel național, o anumită stare de nemulțumire/frustrare se simte. Criza economică a pătruns în cetate, creează și va crea numeroase probleme societale. 

Cine va plăti nota? Este o întrebare care stă pe buzele tuturor. Vor fi iarăși cei de la bază, cei fără de putere, ca în cazul crizei precedente, post-2008? Sau, în cazul țării noastre, va exista o anumită justiție socială via politicile propuse de social-democrați?

Care ar trebui să fie prioritățile?

Ce știm până acum? Sunt două studii realizate în anii din urmă: 

• Pauperitatea fiscală a României. Ce o explică și ce se (mai) poate face (Cornel Ban & Alexandra Rusu, 2019) 
• Inechitatea sistemului fiscal în România. Cazul impozitului pe proprietate (Marcel Spatari, Syndex, octombrie 2020).

Fără a pune pe covor o perdea de date statistice, care pot îngreuna și chiar face textul ilizibil, vom sintetiza, pentru o mai bună înțelegere, cam care ar trebui să fie ordinea priorităților (conform analizelor de mai sus):

1. Impozitarea progresivă a marilor averi (gospodăriile celor mai bogați 10% dintre români dețin 60% din bogăția totală) și a societăților comerciale cu profituri mari. 
2. Nivelul redus al impozitului pe dividende (8%) impune ca măsură mărirea impozitului pe acestea. 
3. Eliminarea scutirilor la tranzacțiile imobiliare și mărirea treptelor de impozitare la acestea.
4. Reforma ANAF, ceea ce ar conduce la o mai bună colectare a impozitelor, taxelor şi contribuţiilor sociale. Nivelul de colectare a taxelor-impozitelor-contribuțiilor sociale ca procent din PIB este cel mai mic din regiune, mai puțin și decât vecina de la sud, Bulgaria. În 2018, valorile procentuale au fost de 25,7% pentru România și 29,4% pentru Bulgaria. Iată ce spune Marcel Spatari în studiul menționat mai sus: „Față de media ponderată a celorlalte țări din Europa Centrală și de Est, statul român a colectat în 2019 cu 9,7 puncte procentuale mai puțin din economie în buget – această diferență este echivalentă cu întregul buget al sistemelor publice de sănătate (4,7% din PIB în 2018), educație (3,2%), locuințe (0,9%) și protecție a mediului (0,8%) din România. Cu alte cuvinte, dacă statul ar colecta în România atât cât colectează în medie țările din regiune, resursele suplimentare ar permite dublarea celor patru bugete”.
5. Vin apoi deducerile pentru profesiile liberale, scutirile din zona IT.
6. Tot o inechitate a sistemului fiscal românesc o reprezintă impozitul pe proprietate. În ceea ce privește taxele pe proprietate în UE, atât ca procent din PIB, dar și din taxarea totală, țara noastră se află la coadă – cu 400% mai puțin decât media europeană ca procent din PIB și 300% din taxarea totală. Dacă ne-am compara cu țările care taxează cel mai mult, Franța sau Belgia, diferențele sunt uriașe, și de 900%. Sunt câteva măsuri ce se înscriu în logica impozitării progresive – din nou, a se vedea analiza lui Spatari: (a) o impozitare progresivă a proprietăților multiple, (b) impozitare mai mare și mai eficientă a transferurilor de proprietate, (c) o impozitare progresivă a proprietăților mari și foarte mari, eventual cu introducerea unor praguri de valoare, (d) o impozitare mai eficientă a proprietăților utilizate în scopuri comerciale etc. 

Ținta principală: impozitarea capitalului și a proprietății

România nu trebuie să inventeze roata. Din fericire, în acest punct putem doar împrumuta modele, gândite (și aplicate) în varii spații europene, mai puțin la noi în țară. Iată, pe scurt, o parte din ceea ce ar trebui să se întâmple în logica spuselor lui Ciolacu privind taxarea bogăției/taxa de solidaritate. 

Impozitul unic pe venit ar trebuie să fie ultima problemă. De ce? Pentru că veniturile din capital și proprietate sunt probleme cu adevărat importante. Știm de la Zucman, Piketty & co că bogații sunt bogați tocmai din cauza subimpozitării capitalului și proprietății. Iar problema inegalităților regionale, dintre clasele sociale etc., este o problemă cu adevărat importantă nu doar în România sau Uniunea Europeană, ci pentru întreaga lume.

Jucându-ne doar cu impozitul progresiv, cum prea bine se poate întâmpla, pui jugul tot pe populație, pe cei cu venituri peste medie. În acest fel, cei cu adevărat bogați s-ar bucura, nu s-ar pune pe bocit. Iată de ce chestiunea este complexă și este de urmărit ce poate face un partid din România în această zonă periculos de fierbinte. 

În 1991, Lefebvre scria că atunci când cetățenii nu sunt mulțumiți de starea lucrurilor, vor ridica vocea împotriva stării de fapt. Ideal, în cazul bunei guvernări, nemulțumirile cetățenilor vor aduce cu sine shimbarea politicilor publice. Datele sondajului folosit de noi arată că românii își doresc o altfel de abordare fiscală. Mai mult, un partid, prin vocea liderului său, vorbește de implementarea unor politici publice ce par cumva ireale într-o țară capitalistă dependentă. 

Să fim optimiști și să așteptăm zorii unor schimbări fiscale pe filieră politică sau, mai degrabă, după cum spune David Harvey (în Enigma capitalului), trebuie abandonat proiectul quijotesc de construire a unui capitalism etic și drept?

Urmărește-ne pe Google News