Putin, tot mai contestat la Moscova. Cel mai important critic de film din Rusia: „Am o rușine și scârbă infinită”

Acesta este textul lui Anton Dolin, cel mai important critic de film din Rusia, un mare admirator al cinematografiei românești – a scos și o carte dedicată noului cinema din România. Spune cu disperare:

„Această noapte a fost cel mai înfricoșător și rușinos eveniment din toată viața mea. Președintele țării mele a declarat război Ucrainei.

Niciodată în viața mea nu am susținut puterea lui Putin, nu l-am votat niciodată. În ciuda acestui lucru am o rușine și scârbă infinită.

Dragi ucraineni, știu că niciunul dintre voi nu vă preocupă acum cu astfel de voci separate, dar toate gândurile mele sunt cu voi. Dacă aș putea să mă rog, aș scrie «rugăciuni». Dar nu știu cum.

Probabil, pentru prima dată în viața mea, o astfel de confuzie din întunericul răului, în epicentrul căruia ne aflăm cu toții acum. Și nu se știe la ce/cine să speri.

Nu scriu «iertați-ne». Este imposibil de iertat”.

Petiție a intelectualilor: „Cerem încetarea acestui război!”

Recomandări

Cât a costat nesimțirea lui Iohannis

Un număr imens de intelectuali au făcut o petiție pe care ne roagă pe noi, cunoscuții lor din străinătate, să o traducem și să o dăm mai departe.

„Compatrioți!

Declanșarea războiului dintre Rusia și Ucraina este o RUȘINE.

Aceasta este rușinea NOASTRĂ, dar, din păcate, copiii noștri, o generație de ruși foarte tineri și nenăscuți, vor trebui să poarte și ei responsabilitatea pentru aceasta. Nu vrem ca ai noștri copii să trăiască într-o țară agresoare, astfel încât să le fie rușine că armata lor a atacat un stat independent vecin. Facem apel la toți cetățenii Rusiei să spună NU acestui război.

Nu credem că o Ucraina independentă reprezintă o amenințare la adresa Rusiei sau a oricărui alt stat. Nu credem în declarațiile lui Vladimir Putin că poporul ucrainean este sub stăpânirea «naziștilor» și trebuie «eliberat». Cerem încetarea acestui război!”.

Traducător de război – fundătura existențială

Nu sunt traducător de meserie – nu-mi place să traduc. Dar acum e nevoie: trebuie ajutat. 

Primesc texte, video, sunet – pentru traducere. Din zona războiului. Mi se spune să verific diverse surse, termeni. Cele video refuz să le văd. Nu știu să fac asta. Fac ce știu. 

Mai sunt în grupuri de refugiați care cer sprijin și mai trebuie ajutați cu traducerea.

Recomandări

Problema accesului facil la locuințe în România. Vincze Enikő, activistă pentru dreptate locativă: „Gradul de profitabilitate contribuie masiv la creșterea permanentă a prețurilor” | Interviu

Problema nu e timpul și energia etc. Acum suntem în situație de excepție – trebuie și gata.

N-am crezut că generația noastră va trăi așa ceva

Aseară într-un grup generația mea – Născuți în 68-70: toți din Imperiu. Povesteam situația asta tragică. Deviza noastră era: am văzut tot, nu ne temem de nimic – vom trece peste toate tragediile fără probleme. Așa eram setați – mașini universale optimiste. Dacă am ieșit vii din anii 80-90 restul nu ne mai sperie, ne ziceam noi.

Am greșit: acum am înțeles că noi nu puteam gândi o astfel de situație. E mult peste puterea noastră de pricepere și imaginație: refuzam să o acceptăm ca pe o posibilitate – ca foștii colegi de bancă să lupte unii împotriva altora. Nu pe viață, ci pe moarte. Sau copiii lor. Asta nu intra în parametri noștri de cunoaștere, de înțelegere, de posibilitate.  

Și realitatea a venit peste noi și ne-a găsit total nepregătiți: și nu știm soluția. Un soi de fundătură existențială. 

Recomandări

Cine a ucis-o pe Geanina? Singurul suspect din anchetă, un profesor de istorie, a fost achitat definitiv, din lipsă de probe

Discut zeci de ore cu prietenii ucraineni și ruși, cu cei din familie din toate națiile – toți sunt devastați de această nebunie. E ca un război în sânul familiei care amenință familia extinsă: noi între noi. Suntem furioși, revoltați, îndurerați. Plângem – cum s-a ajuns aici? 

„Vom plăti generații la rând această crimă a unui regim criminal”

Există un puternic sentiment amestecat: rușine, vinovăție, responsabilitate, frică. Totul unit într-un sentiment vâscos de neputință. 

Toți ne întrebăm: cum de am ajuns aici, cum de s-a ajuns aici? Ce le spunem copiilor noștri?

Pentru noi e clar cel mai mare șoc emoțional pe care l-am prins: pentru că e profund irațional și de o violență totală. Din care nu știm dacă o să mai ieșim vreodată. Nu există iertare pentru o astfel de crimă – vom duce cu noi o rană imensă, vom plăti generații la rând această crimă a unui regim criminal.

Dar știm un singur lucru: să nu lăsăm frica să ne distrugă suflete -trebuie să spunem hotărât NU războiului.

Ultima speranță: Bucură-te că poți face bine! – suntem fericiți că putem ajuta pe alții

După trei zile de ecran non-stop am fugit ieri să duc copilul la ceva întâlnire. În troleu cineva asculta un radio în rusă și ucraineană – știri. Tată ce zice? – mă întreabă copilul. Explic – e tare speriat.

Aseară prietenul mă sună să lase copilul la noi – vin rudele refugiate, e nevoie de spațiu. E nevoie de loc: ne organizăm – copiii se bucură la grămadă. Noi, cei mari, suntem îngrijorați. Încercăm să-i protejăm.

Ieri copilul a avut meci de fotbal: mamele, care sunt cele mai tari microbiste în București, discută intens războiul. Privim la copiii noștri fericiți și ne gândim la cei de pe câmpul de luptă. Te sperie gândul. Pe drum discutăm mai mult tăcuți și îngrijorați cu cei mari. Războiul devine parte a vieții, a coborât în cotidian.

Și încep să fiu sunat: Solidaritatea – ultima speranță

Telefon din Taiwan: „Dă cheia apartamentului meu din București unui refugiat care are nevoie!”

În timp ce tot scriam eu textele mele disperate am primit mesaje de la prieteni, amici, cunoștințe, oameni cu care nu mă știu. Din toată România. Primesc apartamente libere de la cineva să dau mai departe. După, mă sună un prieten cu care nu am mai vorbi de 5 ani cred – e prin Taiwan: îmi zice unde sunt cheile de la apartament să-l dau la cine are nevoie. Altul mă sună din Iași să-mi lase casă pentru cine are nevoie și tot așa decurge toată ziua. Altul din Timișoara, altul din Bârlad. 

Aveau o singură dorință, atâta puteau: să-și ofere casa pentru refugiați.

Asta m-a emoționat mult. Mi-a redat speranța.

Încă nu e totul pierdut.

Trebuie să înțelegem: noi aici suntem fericiți căci putem să ajutăm pe alții. 

Pace!

Urmărește-ne pe Google News