RADAr CULTURAL. Tăcerea ca strigăt

Sunt de partea acelora care susţin că, în toate artele, tăcerea e un strigăt sublim. Îţi trebuie însă mult curaj să te ţii în echilibru pe sârma care te poate prăbuşi oricând în ridicol.

TIKTALK. Zgomotul şi furia. Dacă definim arta ca pe un mod de a înţelege lumea, atunci şi zgomotul din clipul de mai jos ar trebui socotit artă. Această formă de simfonism industrial capătă relevanţă estetică.

Tiktok Embed Code Generator

TĂCEREA CEA MAI PROFUNDĂ, APLAUDATĂ LA SCENĂ DESCHISĂ. Iată şi reversul la ceea ce aţi văzut şi ascultat mai sus. În prim-plan nu este un mim, ci Kirill Petrenko, dirijorul Filarmonicii din Berlin. Piesa stârneşte şi astăzi, la 72 de ani de când a fost întâia oară interpretată, un întreg registru de emoţii – de la stupoare la entuziasm.  Aparţine unui cunoscut compozitor şi teoretician al muzicii, americanul  John Cage, şi se numeşte 433′. Deşi aplaudată frenetic de un public cultivat precum cel de filarmonică, performanţa nu l-ar fi entuziasmat pe autor. Îşi gândise opera de patru minute şi treizeci şi trei de secunde în ideea că tăcerea acesteia va fi în dialog cu reacţia publicului. Că un suspin, un foşnet, un icnet de mirare și o foială de nerăbdare printre spectatori vor împlini actul artistic.      

Recomandări

Planul „machiavelic” aplicat de un mecanic auto pentru a domina o femeie. Victima: „Mă duc şi mă omor, sincer, că nu mai pot”

ŢIPĂTUL. Operă arhicunoscută a marelui expresionist norvegian Edvard Munch (1863-1944), „Ţipătul” are, de fapt, patru variante. Este informaţia cea mai puţin importantă. Privitorii reţin doar ţipătul – gura larg deschisă a personajului şi mâinile cu care îşi acoperă urechile. Criticii de artă consideră tabloul ca pe imaginea anxietăţii. Un ţipăt pe care l-am auzit măcar o dată fiecare, din lăuntrul nostru.  

DANSUL CU DESTINUL. Deasupra tăcerii, a sunetelor şi a semnelor, trebuie să mai existe ceva. Poate locul în care se retrag marile iubiri, ca elefanţii, să moară. Poate că acolo e ţara poveştilor nepovestite încă. Acolo – promisiunile pe care nu le-ai ţinut. Acolo – visurile pe care nu ţi le-ai împlinit. Acolo – rolurile pe care nu le-ai jucat, cărţile pe care nu le-ai scris, concertele pe care nu le-ai compus, tablourile pe care nu le-ai pictat. Acolo s-ar putea să dai chiar şi peste tine – tu, singura ta operă.

Urmărește-ne pe Google News