ComenteazăCe mișto e să fii OM! Îmi spunea blondul, deși mama mă născuse mai negricios. Nu am acceptat ca limitele domniei sale să fie și limitele mele, așa că am făcut din “blondul” un brand.
Se spune că anii de liceu sunt cei mai frumoși ani de școală. Așa credeam și eu, în 2002, când am intrat la Colegiul Economic Virgil Madgearu din Ploiești. Îmi cumpărase tatăl meu un costum nou, pantofi noi, cămașă, cravată și o geantă diplomat, fină, ca să fiu în ton cu cerințele comunicate de liceu încă de la înscriere și să nu mă fac de râs în fața viitorilor colegi.
Vin dintr-o familie de romi intelectuali. Tatăl meu este inginer, iar mama este profesoară de franceză. Întotdeauna au avut grijă să ies în lume țiplă și să am parte de cea mai bună educație. Și-au sacrificat tinerețea pentru educația mea și a surorii mele și au pus cărămidă peste cărămidă, zi de zi, la construcția caracterului nostru. Ne-au vrut oameni buni. Mulți spun că au reușit, așa îmi place și mie să cred, deși mai am multe de învățat și de îmbunătățit la mine.
Îmbrăcat la patru ace, frezat și parfumat, m-am prezent la festivitatea de deschidere a anului școlar. După discursurile de bun venit ale celor din conducerea liceului, toți elevii trebuiau să meargă către dirigintele sau diriginta lor. Mă pierdusem, ce-i drept, printre sutele de elevi din curtea liceului, așteptând să mă îndrume cineva către cel care avea să-mi fie diriginte pentru următorii patru ani. La un moment dat, o voce aspră și înfundată îmi strigă numele.
Urmez linia sunetului și ajung în spatele terenului de sport din curtea școlii. Acolo erau toți viitorii mei colegi, iar în fața lor, țanțoș, domnul Georgescu, dirigintele meu, profesor de matematică.
“De azi îți spunem blondul”
Nu am apucat să spun „Bună ziua”. Mi-a tăiat elanul domnul diriginte: „Aaa, tu ești, mă, coloratule! Ia uite ce costum ai! Păi, gata, de azi îți spunem blondul”. Pe mine mă născuse mama mai negricios.
M-am cufundat în umilința în care mă țintuise domnul diriginte, dar nu era deloc dureroasă, căci amuzamentul colegilor mei, la mișto, evident, mi-a adus imediat un zâmbet pe față. Mă îmbujorasem puțin, dar mă simțeam norocos, căci culoarea pielii mele ascundea al naibii de bine rușinea pe care eram forțat să o îndur de la un profesor prea alb și cu prejudecăți. Am trecut peste moment și am mers toți în clasa în care aveam să leg prietenii pe viață cu mulți dintre colegii mei și în care aveam să trăiesc unele din cele mai frumoase povești din viața mea.
Învățat, încă din generală, să stau în prima bancă, m-am așezat pe rândul din mijlocul clasei, exact în prima bancă. A venit domnul diriginte și a început să ne mute. Mie mi-a spus: „Blondule, du-te în fundul clasei, acolo îți e locul”. Am înghițit în sec și am zburat direct în fundul clasei. Acolo am stat vreo doi ani.
Doar stăruința mea și dorința nebună de a demonta orice îndoială a domnului diriginte față de capacitatea mea de a fi un elev bun m-au făcut să am rezultate foarte bune și să îmi permit luxul ca după doi ani să îmi aleg singur locul din clasă, să fiu cel mai bun la algebră, cu sprijinul tatălui meu, pasionat de matematică.
“Să nu ajungi ca Vrăbioru!”
Mi-a fost greu să mă mențin printre cei mai buni din clasă, pentru că practicam și fotbalul de performanță. Din 2004, adică de prin clasa a X-a, făcusem pasul către echipa de seniori a Astrei Ploiești. Apropo, cu ceva ani în urmă, un fotbalist al Astrei, Ștefan Vrăbioru, murise pe teren într-un meci cu Rapid. Când i-am spus pentru ce echipă joc, domnul diriginte mi-a răspuns: „Vezi să nu ajungi ca Vrăbioru!”
Aveam două, chiar și trei antrenamente pe zi. Mergeam la școală de la 7 la 9.30, restul zilei mă antrenam și învățam carte. Aveam un coleg, un prieten bun, Manea, care locuia în apropierea stadionului și care îmi aducea mereu lecțiile predate cât lipseam și temele pentru a doua zi. Mergeam chiar și la olimpiade și dacă aș fi putut să merg la școală, ca un elev normal, aș fi fost olimpic la multe materii, cel puțin așa spuneau multe doamne și mulți domni profesori, iar mie îmi făcea plăcere să îi văd bucuroși, chiar și de la un gând, o vorbă, așa că nu încercam să îi contrazic niciodată.
Noroc mare am avut cu înțelegerea și bunătatea doamnelor și domnilor profesori, dar mai ales cu îndrumarea domniilor sale. Îmi place să cred că nu i-am dezamăgit de prea multe ori și că media de 9,22 la Bac le-a răsplătit grija și atenția cu care m-au tratat. Dar cel mai mare noroc, cea mai mare binecuvântare au fost părinții mei.
Când nu rămâneam în cantonamentul de la stadion, tata mă aducea în fiecare dimineață, cu Dacia lui break nouă, la școală. Pe timpul iernii, se trezea de la 5 ca să o încălzească un sfert de oră, să nu îi meargă băiatul în frig. Mama se trezea și ea și îmi pregătea mierea cu lămâie și cătină, luată pe stomacul gol, ca să am energie la antrenamente, și mai îndesa în mine un sendviș cu mușchi file.
Hainele erau deja călcate cu o seară înainte și așezate pe umeraș. Nu plecam de acasă până nu făceam două serii a câte o sută de abdomene, o sută de flotări și altă sută de genuflexiuni, sub atenta numărătoare a tatălui meu.
Lecții la telefon
Când eram în cantonament făceam matematică prin telefon, cu tata, și franceză cu mama. La început de săptămână, tata era mereu în fața stadionului cu plasa plină de mâncare și fructe, de aveam și pentru mine, dar și pentru ceilalți fotbaliști, dacă era cazul, nume mari printre ei, Ghindaru, Dăscălescu, Petroesc, Tinel Petre, care alături de mulți dintre colegii mei fotbaliști, erau niște domni. Dăscălescu chiar m-a ajutat de câteva ori și la matematică, se pricepea.
Nu i-am purtat niciodată pică domnului Georgescu, ba chiar l-am sunat zilele astea să îi mulțumesc pentru umilința care m-a făcut să înțeleg că pot fi oricine dacă visez mare și dacă muncesc mult. Am înțeles că umilința la care m-a supus nu a fost a mea, a fost umilința domniei sale, revărsată peste unul diferit și catalogat ca inegal în fața altora mai albi. Nu am acceptat ca limitele domniei sale să fie și limitele sau piedicile mele.
Apropo, “blondul”, deși folosit de domnul diriginte cu ură, devenise, datorită muncii și perseverenței mele, dar mai ales reacției mele, fără ură, la răutățile domnului diriginte, pentru că așa învățasem eu de la părinți, un brand al liceului. Toată lumea știa cine sunt și ce mare mă mai dădeam!
Am făcut și fotbal, și carte, în același timp, și le-am făcut onorabil, nu aș vrea să spun foarte bine.
Din păcate, problemele de sănătate, în special problemele cardiace, mi-au oprit cariera fotbalistică, de performanță, pe la 22 de ani, dar fără regrete, căci am jucat pe stadioane mari din țară, împotriva și alături de nume mari ale fotbalului românesc. Era o plăcere nebună, chiar și atunci când pe fostul Oblemenco, miile de suporteri ai Craiovei strigau “Cioară, m..e, cioară.”
Înjurăturile lui Jerry Gane
Nici măcar înjurăturile lui Jerry Gane sau loviturile cu stil, pe la ficat, ale lui Ovidiu Stângă nu mai contau. Avea stil, după fiecare lovitură îmi spunea “Iartă-mă, copile”. „Nu-i nimic, domnul Stângă”, cam așa îi răspundeam. Pentru mine era important să joc și să îmi fac părinții fericiți că mă vedeau la televizor.
Sunt sigur că mulți oameni au dat în viața lor peste un domn Georgescu. La fel de sigur sunt că mulți copii, mai ales cei din medii sărăcăcioase sau diferiți prin culoarea pielii, dau în fiecare zi peste acest model de profesor, un model de profesor care poate tăia aripile oricărei speranțe pentru o viață mai bună. În multe cazuri pentru ei nu există eroi, așa cum au existat pentru mine părinții mei și alți oameni, cum ar fi doamna profesoară Elena Larsen.
Mulți sunt singuri și se dau bătuți în fața nepăsării și răutății unor profesori. Mulți au rămas în fundul clasei și nu au mai ieșit din întuneric, s-au afundat, din ce în ce mai mult, în neputință, pentru că nu au rezistat asaltului de ură îndreptat împotriva lor, fără motiv, sau poate doar pentru că sunt diferiți. Și ei au nevoie de eroi, și au nevoie acum. Însă, mai mult, au nevoie de lideri buni. Au nevoie de lideri care să îi motiveze și să le dea speranță, care să aibă, prin acțiunile lor, grijă și de ei, mai ales acum, pe timp de pandemie.
Trăim în vremuri nesigure, provocatoare pentru viețile noastre, pentru sănătatea și stabilitatea noastră financiară, pentru liniștea și confortul nostru sufletesc, dar mai ales pentru viitorul nostru ca țară mândră și frumoasă.
Trebuie să fim hotărâți să câștigăm, să ieșim învingători din această cursă, în ciuda tuturor dificultăților și neînțelegerilor cu care ne confruntăm. Victoria depinde de capacitatea noastră de adaptare la schimbări circumstanțiale, de viziunea liderilor noștri pentru România de după boală.
Un lider adevărat, un lider bun trebuie să-i motiveze pe ceilalți să îi urmeze viziunea, să susțină și să ducă la împlinire țelurile și obiectivele pe care le-a stabilit. În zilele noastre, liderii politici trebuie să dea dovadă de ceva mai mult decât capacitatea de comandă și control, ei trebuie, și sunt convins că pot, să câștige încrederea și respectul cetățenilor, al celor care și-au pus, încrezători și plini de speranță, destinul în mâinile lor, convinși de vorbe ca „Mândru că sunt român” sau „România lucrului bine făcut.”
Lumea are nevoie de speranță, de solidaritate
De vreo cinci ani, toți din familia noastră suntem într-o cursă de dezvoltare personală, a cărei flacără e întreținută să ardă de… tata. Așa am aflat zilele trecute, de la John Maxwell, că fiecare criză vine la pachet cu o oportunitate și sunt convins că așa este. Sunt convins că mulți dintre noi, dar mai ales liderii noștri politici, și-au dorit și își doresc tot ce e mai bun pentru țară, iar mulți se roagă pentru acest lucru, pentru că se tem de neajunsurile unei națiuni, de teama haosului.
Dar, din păcate, azi e haos. Multora le place, pentru că haosul dă posibilitatea unora să obțină ceva distincții și promovări rapide, le dă posibilitatea altora să apară în fața noastră ca salvatori, iar în lupta tuturor cu acest virus ne obligă pe noi toți să asistăm la certuri politice, umilințe publice, neînțelegeri, răutate și chiar prostie.
Liderii nu trebuie să mimeze un leadership eficient, ei trebuie să îl practice. Lumea are nevoie de speranță, de o vorbă bună, de solidaritate în fața răului și mai ales de acțiuni concrete împotriva unui virus care a îngenuncheat România.
Doamnelor și domnilor politicieni, nu toți, dar mulți, oameni buni, oameni de rând, când vă mai vine să faceți rău, să spuneți vreo vorbă rea sau să vă jigniți adversarul politic, vecinul de scară, vecinul de peste drum, românul, ungurul sau romul, strângeți tare din dinți, numărați, în gând, până la zece și loviți-l cu o vorbă bună. E al naibii de greu, dar nu e deloc imposibil. Trebuie doar să vreți, să încercați. Așa, o să simțiți ce mișto e să fii OM!