Nu cred în hegemonia unui curent ideologic împotriva altuia, nu cred în clamarea unui adevăr absolut, promovat de un curent de gândire împotriva altuia, ci mai degrabă în polemica care răzbate în urma acestor ciocniri. Dezbaterea despre tema rasistă, postată timp de zece minute de către politologul Vladimir Tismăneanu, a fost una benefică în a condamna mesajul rasist al postării, totuși, atunci când lansăm un proces public de condamnare a lui, personaj public, este nevoie și de fairplay în prezentarea obiectivă a faptelor.

Editorialiștii Libertatea au taxat ferm mesajul rasist al postării, dar au strecurat și erori, una dintre ele chiar inacceptabilă din punctul meu de vedere. De pildă, să-ți începi argumentația privind speța Tismăneanu prin idealizarea disidentului anticomunist Paul Goma este o eroare care nu ține de subiectivitatea autorului, ci de lipsa de cunoaștere a vieții lui Paul Goma.

Paul Goma a fost unul dintre puținii disidenți anticomuniști,
iar faptele sale de curaj în lupta împotriva dictaturii comuniste au fost recunoscute
în unanimitate de către mediul intelectual românesc, dar nu poți ține lecții
despre rasism evreului Vladimir Tismăneanu, dându-l pe Goma drept model, în
condițiile în care știm că Goma a susținut teorii controversate asupra
Holocaustului, iar tezele sale, din cartea „Săptămâna Roșie sau Basarabia și
evreii”, au fost catalogate drept antisemite.

Raportul Final al Comisiei Wiesel (2004) rezuma astfel tezele împărtășite de Goma, potrivit scena9.ro:

„Paul Goma, unul dintre puținii disidenți anticomuniști din România, exilat de la sfârșitul anilor ʼ70 la Paris, a scris în ultimii ani mai multe texte în care reclamă recunoașterea «Holocaustului roșu» împotriva poporului român, comis și cu contribuția evreilor. Ideea de bază a cărții sale Săptămâna roșie, reeditată și foarte mediatizată în România, este următoarea: «Holocaustul roșu pus la cale și de ei [de evrei] a început pentru noi, românii, cu un an mai devreme decât al lor: la 28 iunie 1940 – și nu s-a încheiat nici azi (s.a.)”.

Goma susține că, după cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord Uniunii Sovietice, evreii, adulți, dar și copii, au comis, cu ordin de la sovietici, dar și din «ură de rasă», «ură de român», nenumărate acte de agresiune și umilire împotriva armatei române. Astfel de acte au venit «dinspre aproape toți evreii aflați în Basarabia și în Bucovina de Nord în acea Săptămână Roșie, înspre toți românii”. Goma recunoaște, explicit și repetat, responsabilitatea României și «culpa comunității» pentru «abominabilul pogrom» de la Iași, pentru deportările în Transnistria, dar afirmă că atrocitățile au fost exclusiv rezultatul răzbunării, în condiții de război, pentru crimele comise de evrei.

Aceasta ar fi explicația – «adevărul interzis vreme de o jumătate de secol» – pentru reacția violentă a românilor, și nu politica regimului Antonescu, despre care Goma nu pomenește, sau antisemitismul din România, a cărui existență o neagă. Exilatul român cere «veșnică recunoștință» pentru Antonescu, «Mareșalul dezrobitor». Aproape la fiecare pagină, Goma glosează pe tema culpei evreilor, care ar fi adus comunismul (mai multe pagini sunt umplute cu liste de evrei comuniști), ar fi monopolizat suferința, făcând din contabilitatea cadavrelor o afacere și ar fi comis crime ce au «întunecat-însângerat întregul secol XX». Scriitorul român cere condamnarea evreilor, acești «călăi nepedepsiți», prin organizarea unui «Nürnberg II».”

Precizările sunt cu atât mai importante, cu cât Paul Goma a decedat recent, învins de coronavirus, iar multe portrete post-mortem apărute în presă au omis această mare controversă din viața sa.

O simplă căutare pe Google
te-ar fi trimis la acest text
semnat de Goma, din care extrag un fragment:

„Faptul ca au fost persecutați, că au fost masacrați – și ei, însă nu doar ei! – nu le conferă dreptul de a se prezenta ca victime eterne, absolute; nu îi absolvă de păcatul crimelor comise de ei, de pildă cele începând din 1917 în Uniunea Sovietică, slujind bolșevismul, din 1948 în Palestina, servind sionismul. De când au o țară, israelienii au încetat de a mai fi „popor ales”, au devenit ca ne-aleșii: egoiști, răi, xenofobi, nedrepți cu goi-ii, brutali, mincinoși, teroriști-de-stat (și de partid)”.

Antisemitismul și rasismul seamănă pe fond, pentru că ambele doresc să îngroașe niște prejudecăți negative asupra minorității respective, ca să transmită ideea că minoritarii, care fac obiectul urii noastre, își merită soarta, fiind vinovați by default.

O altă eroare, mai puțin gravă, dar sâcâitoare, a fost că Vladimir Tismăneanu și-ar fi șters postarea rasistă în urma presiunii publice. Fals. Tismăneanu și-a șters singur postarea, pentru că și-a dat seama că postase ceva greșit, după care a izbucnit scandalul public. Un proces intim de conștiință a existat în cazul lui, și-a dat singur seama că a greșit, iar asta a dus la decizia ștergerii postării, cum de altfel este important de precizat că, în decursul întregii sale activități publicistice, Tismăneanu niciodată nu a mai manifestat un comportament rasist, lucru confirmat și de profesorul de studii romani Iulius Rostas pe pagina sa de Facebook.

„Îl cunosc pe profesorul Tismăneanu de 25 de ani. I-am fost student la școlile de vară organizate de University of Maryland la Timișoara în 1998 si 1999. Ne-am întâlnit de multe ori, i-am urmărit prezentările și postările, am discutat diverse teme, unele legate de romi. Nu am simțit niciodată vreo urmă de superioritate etnică/ rasială față de alte persoane sau grupuri. Nici nu a afirmat vreodată chestiuni denigratoare la adresa originii etnice a cuiva. Din contră, a sancționat discursul rasist al multor politicieni și personalități publice. Când a avut ocazia, s-a implicat personal în sprijinirea unor demersuri juste. Acestea sunt doar două exemple. Raportul Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Crimelor Comunismului conține câteva pagini despre situația romilor în comunism care deschid calea spre cercetări avansate asupra acestei teme. Atunci când i s-a semnalat că versiunea raportului pusă în discuție publică conținea o secțiune despre romi foarte problematică, a intervenit personal, iar textul final a fost rescris integral. Fiind conștient că acele pagini nu reflectau în detaliu situația romilor din România în timpul regimului comunist, a încurajat și sprijinit un grup de tineri cercetători romi care, cu sprijinul IICCMER, să extindă cercetarea realizată de comisia prezidențială și să publice rezultatele acelei cercetări. Din păcate, a venit fatidica vară 2012 cu ale sale tulburări politice și proiectul nu a continuat, deși consiliul științific al IICCMER, condus de profesorul Tismăneanu și care includea personalități marcante ale vieții academice ca Paul Hollander, l-a aprobat pentru finanțare”, scrie Iulius Rostas.

Vladimir Tismăneanu a făcut în
mod clar o gafă, iar dezbaterea despre mesajele extremiste, indiferent de forma
pe care o îmbracă, este oricând binevenită într-o democrație, dar de aici până
a-l condamna de rasism latent, de-a lungul întregii sale vieți, este cale lungă.

Nu pot înțelege demersul de a
condamna un mesaj rasist, fără să dai dovadă și de fairplay față de cel care a
greșit.

 
 

Urmărește-ne pe Google News