În urma incidentelor de la meciurile cu Malta şi Spania, suporterii români au fost interzişi la meciul România – Norvegia. Pentru rasism şi xenofobie am înţeles.
Stadionul de peste 50.000 locuri ar fi trebuit să fie gol. Şi totuşi s-a luat o decizie înţeleaptă: s-au deschis porţile pentru copii. Arena Naţională a fost luată cu asalt de mii de copii: 30.000 de copii. Cred că e caz unic.
Însă, fireşte, că au apărut discuţii în rândul părinţilor: cum îi lăsăm, cine are grijă de ei, cât de riscant este, cât de sigur e pentru ei, oare nu e prea târziu etc. Sunt o mulţime de temeri, deprinderi, probleme pe care un părinte şi le face. Mai ales în acest nou context educaţional care domină epoca: controlul total al copilului.
S-a găsit soluţia: 10-15 copii să aibă un însoţitor matur. Vorbim de copii între 5 şi 15 ani, mulţi dintre ei care nu au mai rămas nesupravegheaţi niciodată.
Experienţa? Cum a avut loc în mod real povestea? Perspectiva mea subiectivă de tată de băiat de 8 ani.
Cred că e o experienţă foarte utilă atât pentru părinţi cât mai ales pentru copii.
În cartierul nostru am strâns câteva autobuze pline de copii. În Cireşarii, clubul nostru de cartier din Griviţa, am umplut un autobuz mare cu copii între 7-10 ani. Antrenorul nostru mult iubit a coordonat totul perfect: părinţiii l-au ajutat. Fiecare a oferit ce a putut. A ieşit perfect.
În rest? Părinţii împreună cu antrenorii de la cluburi de cartier sau profesori din şcoli s-au organizat exemplar. Fără ajutor extern: pur şi simplu s-au autoorganizat, ne-am resocializat, am redescoperit comunitatea de lângă noi.
Din tot ce am văzut şi urmărit am rămas impresionat. Mai ales m-au impresionat cei veniţi din provincie. Să-i vezi pe copiii de la Atletic Bârlad şi rămâi paf: când noi ne culcam pe la unu, în miez de noapte, ei abia porneau în drum spre Moldova cîntînd.
Copiii? Pentru copii a fost o aventură de pomină, pe care o vor ţine minte mult timp. Au fost fără părinţi, pe cont propriu, într-un spaţiu şi moment special. Au fost nevoiți să respecte tot soiul de reguli, să se obişnuiască să fie autonomi – fenomen tot mai rar în generaţia lor – să se obişnuiască să fie în grup mai puţin supravegheaţi etc.
Aseară stăteam după miezul nopţii mai mulţi părinţi în Cireşarii şi aşteptam copiii. Eram mulţi şi diverşi părinţi: de când nu ne-am mai socializat aşa? De prin „comunism”. Discutam de toate. Meciul nu mai conta: conta povestea în sine. Pentru prima dată mai toţi părinţii şi copiii experimentau o astfel de aventură.
Când a sosit autobuzul copiii au început să curgă spre noi fericiţi şi plini de poveşti. Părinţii semiadormiţi păreau la fel de fericiţi ca şi cei mici. Mai rar îi vezi aşa.
Priveam acea lume fericită şi mă gândeam că poate asta e soluţia cu educaţia sportivă, cu educaţia de bază şi în general cu educaţia antirasistă: poţi să fii suporter fericit şi fără să fii rasist. Copiii şi părinţii aceştia o demonstrează.
Mai vrem astfel de pedepse, poate aşa ne lecuim de rasism. Şi poate aşa apare şi o echipă ceva mai bună.
Hai România copiilor!