În câteva zile se împlinește un an de când filmul regizat de Alexander Nanau debuta la festivalul de la Veneția. De un an încerc să înțeleg ce lasă Colectiv în inimile oamenilor.
Împreună cu Mirela și Răzvan, sau fiecare dintre noi pe rând, am avut șansa de a vedea filmul Colectiv și de a vorbi cu oamenii în cele mai neașteptate situații.
Undeva la Tromso, dincolo de Cercul polar, întâi într-o sală modernă, cu ferestre uriașe, dincolo de care se vedea întunericul iernatic de la ora 11 “dimineața”, întunericul exploratorilor prinși în banchiză în zilele aproape fără soare. Și, apoi, vizionarea de noapte într-un club studențesc, în care s-a început cu bere și cu picioarele desculțe pe scaunele din față, pentru ca, atunci când a pornit documentarul lui Nanau, să se lase o liniște întreruptă doar de câte o cutie de aluminiu lăsată, încet, precaut, pe podeaua de lemn băițuit.
La festivalul Anonimul din Deltă, unde Mirela povestește că “pe puștii din campingul din Sfântu i-a prins dimineața urmărind genericul de final”. Venea răsăritul în locul unde Dunărea se varsă, concav, în mare.
La Brașov, într-o sală de mall, unde spectatorii au plâns. La Sfântu Gheorghe, în cinematograful de artă al orașului, o mică bijuterie transilvană. Oamenii au venit la film alături de copiii de 10 ani, ca aceștia să vadă cu ochii lor ceea ce presa internațională a numit “prețul și posibilitatea schimbării”.
Sâmbătă seară, Colectiv a fost proiectat în Habermann Markt la TIFF Sibiu. Siluetele copacilor din jur au apărut pe ecran, ca într-o coproducție inedită cu natura. Discuțiile cu oamenii au împins, din nou, Colectiv la miezul nopții.
Meteorologii spun că a fost ultima zi sufocantă. Că vin o vreme și vremuri mai bune.
Dincolo de măști, ochii oamenilor, din Norvegia în Deltă și din Piatra Neamț în Habermann Markt, spun că nu mai cred în promisiunile altora. Sunt supărați. Soluția e doar colectivă.