Recomandările culturale ale săptămânii. Instalații artistice care prind viață și documentarul „McQueen”, despre presiunile sub care trăiesc creatorii

EXPOZIȚIE: Tehnologie și sânge

Încă mă mai gândesc la multe dintre lucrurile văzute la Bienala de Artă din Veneția, despre care v-am povestit deja, în mare, în ziar. O să continui să mai scriu despre unele proiecte. Azi, două instalații care folosesc tehnologie mecanizată, într-un fel neașteptat, pentru a vorbi despre probleme profund umane.

„Can’t help myself”, de Sun Yuan & Peng Yu

Prima oară când am văzut instalația „Can’t help myself”, a artiștilor chinezi Sun Yuan & Peng Yu, am rămas fără aer. Mai întâi o simți în stomac, abia apoi te gândești la ea. Tocmai din acest motiv, pozele și filmulețele de pe net nu-i fac dreptate, că nu transmit și senzația. M-am tot gândit dacă m-a impresionat așa de tare din cauza combinației sânge-tehnologie, un fel de punere în aplicare a ideii că viitorul va fi un hibrid între uman și tehnologie. Sau poate m-a dus cu gândul la cruzimea noastră, a oamenilor, care punem în cuști ființe pe care reușim să le supunem și le studiem de curiozitate sau pentru distracție. Sau poate m-a făcut să mă gândesc la moarte, frica noastră supremă. Sau poate din cauza mărimii mașinăriei, de care ți se cam face frică, mai ales în lumina discuțiilor, filmelor și cărților cu tehnologie care se trezește la viață și ne arată ea. Dincolo de ce vedem, instalația mai are și o parte nevăzută, un cod prin care mașinăria a fost programată să strângă lichidul vâscos când senzorii îi spun că a ajuns la o limită de care nu are voie să treacă; același cod îi permite să facă, din când în când, niște mișcări de oameni (dat din fund, scărpinat), pe care le alege aleatoriu dintr-o listă dată de artiști. Peste toate, mi se pare că instalația e și-un fel de Sisif care trăiește în fiecare dintre noi, niciodată mulțumiți, cu mințile pierdute după mai mult, mai bine, așa cum ne obligă, nu doar educă, societatea în care trăim. Și poate asta m-a speriat cel mai tare. Că zici că mă uitam la mine pe dinăuntru.

Recomandări

Un posibil scenariu în războiul dintre Rusia și Ucraina. Sergiy Gerasymchuk, expert ucrainean în securitate: „Numai epuizarea ambelor părți poate duce la o încetare viabilă a focului” | Interviu

L’ange du foyer”, de Cyprien Gaillard

A doua instalație, „L’ange du foyer”, e a lui Cyprien Gaillard, un francez mutat în Berlin. Animația asta video e proiectată printr-un ventilator. Sunetul ăla de ventilator îi dă un fel de viață personajului, ca și cum mișcarea aia de transformare continuă e o muncă grea, nu vine așa, pe negândite, ca un clipit. Instalația e făcută după un tablou, care poartă același nume, pictat de Max Ernst în 1937. Practic, Gaillard a animat tabloul lui Ernst, dându-i o nouă viață într-un context în care e iar relevant. Asta pentru că „îngerul” lui Ernst e unul care distruge totul în calea sa și reprezintă manifestul artistului împotriva totalitarismului acelor ani, despre care credea că o să distrugă Europa, ceea ce s-a și întâmplat, doi ani mai târziu, prin Al Doilea Ră\zboi Mondial. Animându-l, artistul Gaillard readuce în discuție pericolul distructiv al totalitarismului, având în vedere situația politică globală, cu punctele de naționalism-fascism-totalitarism care apar în tot mai multe puncte ale globului. 

Dincolo de asta, îmi mai place și tema reciclării ideilor. Practic, nimic nu e nou și complet original, că n-ai cum. Ideile se nasc una din alta, ne inspirăm unii pe alții, pentru că suntem într-un fel de legătură. Colaborăm fără să fim neapărat conștienți de asta.

Recomandări

Guvernul Colectiv. La nouă ani de la tragedie, demisionarul Victor Ponta și colegii lui de cabinet sunt în continuare în prim-planul politicii

Ambele lucrări sunt sunt incluse în expoziția centrală a Bienalei, la Pavilionul Central din incinta Giardinilor. Se vizitează până pe 24 noiembrie.

FILM: Dincolo de glam

„McQueen”, regia Ian Bonhôte, Peter Ettedgui, Cinema Muzeul Țăranului Român București

Un designer de modă lansează 12 colecții de modă pe an. Fiecare dintre ele trebuie să fie genială – să placă mai ales oamenilor din industrie, de la buyeri la editorii de modă de la reviste, care vor stabili ce mărci sunt demne de atenție și apreciere – și să vândă foarte, sau măcar, bine, căci moda, deși are și o componentă artistică este, totuși, o afacere. Sunt doar câteva dintre elementele care creează presiunea enormă sub care creează un designer de modă și unul dintre subiectele de gândire și de discuție cu care veți rămâne după ce veți vedea documentarul „McQueen”. 

Documentarul urmărește viața, moartea și moștenirea lui Alexander McQueen, designerul de modă britanic care s-a sinucis în 2010, la 41 de ani. Moartea lui McQueen a șocat publicul și oamenii din industrie în egală măsură. Părea că trăiește o perioadă de glorie și că le are pe toate: idei și creativitate, popularitate și apreciere, o marcă proprie din ce în ce mai populară și prosperă. Dincolo de această fațadă, însă, nimeni nu intuia infernul psihic în care trăia creatorul, datorat, în mare parte, felului în care e construită industria modei și societatea de consum în care trăim.

Recomandări

Maia Sandu obține o victorie a la Pirus: o victorie importantă care anunță un an foarte greu

Pe lângă interviuri de arhivă cu McQuuen, documentarul e construit din interviuri cu apropiații designerului. Cei doi regizori reconstruiesc traseul copilului rebel al modei, așa cum era numit McQueen, arătând și ce era dincolo de fațada glamuroasă expusă public, pentru a încercă să înțelegem mai bine lumea în care trăim și, de preferat, să încercăm să ne facem bine.

Documentarul va fi proiectat duminică, 11 august, de la 15:45, la Cinema Muzeul Țăranului Român București. Biletul e 12 lei.

PODCAST. Statui colorate

„The Myth of Whiteness in Classical Sculpture”, newyorker.com

Gândiți-vă la o statuie pe care-ți văzut-o în ultima călătorie în vreun muzeu și care v-a atras atenția. Cum e? Divină? Expresivă? Albă? Se pare că statuile grecilor și romanilor erau, de fapt, colorate. Imaginați-vă acum statuia de mai devreme pictată în culori tari – ciclamen langă galben lângă verde lângă roșu. Vă mai place?

După urmele de pigmenți descoperite în rocă și întregi studii, arheologii au ajuns la concluzia că statuile din Antichitate erau pictate în culori tari, nu albe, așa cum au ajuns după secole de eroziune. Multă vreme, dezbaterea asta a rămas în grupurile restrânse ale arheologilor sau ale cercetătorilor. Până când au încercat să înțeleagă de ce există oameni, inclusiv printre specialiști, care se împotrivesc cu înverșunare ideii că statuile era colorate, de parcă asta le-ar face mai puțin valoroase. Unul dintre posibilele motive care justifică o asemenea înverșunare e că asociem albul cu puritatea, noblețea și, în general, tot ce e mai bun pe lume, ca parte din idealurile clasice de frumusețe, în timp ce culorile sunt considerate kitsch, uneori chiar respingătoare. Problema e că astea nu sunt doar niște discuții teoretice în cadrul unei ramuri a culturi, ci că se manifestă și în viața noastră de zi cu zi.

În revista The New Yorker găsiți mai multe despre statuile colorate într-un articol mai vechi, disponibil și în variantă audio, numit „The Myth of Whiteness in Classical Sculpture”.

DANS. Trilogia familiei fiecărui

„Moeder (Mother)”, compania Peeping Tom Bruxelles, torinodanzafestival.it

Unul dintre spectacolele care mi-au plăcut foarte mult la ediția de anul trecut a Festivalului Național de Teatru (pentru ediția din acest an, între 18 și 27 octombrie, încă nu s-au anunțat invitații internaționali) e „Moeder (Mother)”, de la compania Peeping Tom din Bruxelles.

Spectacolul de dans contemporan vorbește despre cum se simte să fii mamă, cu chinuri cu tot, inclusiv contradicțiile nespuse de frică sau de rușine, dar și despre cum se simte să ai mamă, inclusiv cât doare să nu o mai ai, oricât de târziu s-ar întâmpla. Într-un spațiu scenografic cu tot felul de intrări și ieșiri nebănuite, prin care lumina trece într-un fel care te face să fii constant la pândă, niște inși se plimbă ca-ntr-un muzeu printre propriile amintiri de familie, o colecție de obiecte și momente cu o armonie improbabilă, coerente doar unele în prezența celorlalte: poza de holtei a lui tata, tabloul din bucătăria unde eram cu mama când am făcut o ciorbă, pianul la care cânta mama când nu te mai înțelegeai cu ea, cârpa de șters praful, data aia când am mers prin ploaie și se auzea doar cum ne plescăie pantofii prin băltoacele de pe trotuar, melodia aia sincopată că era discul prea vechi și zgâriat, dar asta nu ne oprea să-l lăsăm să meargă. Belgienii m-au cucerit definitiv cu un umor pus la fel de lejer și-n compania tandreții, și a violenței. Spectacolul e, de fapt, a doua parte dintr-o trilogie care începe cu „Father” și se termină cu „Child”, împreună explorând tema familiei din toate perspectivele. Fotografii și video, pe site-ul companiei, www.peepingtom.be/en.

Vestea foarte bună e că cele trei spectacole se vor juca la ediția din acest an a festivalului de dans contemporan din Torino, Italia, care va avea loc între 11 septembrie și 26 octombrie. Cele trei spectacole sunt programate pentru 1 octombrie („Child”), 3 octombrie („Mother”) și 5 octombrie („Father”). Biletele se găsesc pe www.torinodanzafestival.it și costă 22 de euro.

Urmărește-ne pe Google News