Reportajul unui alegător matinal

Înghit o gură de cafea și deschid radioul. O voce feminină cântă ceva despre amintiri, dar n-apucă să-și depene amintirile, pentru că bucata este întreruptă de cortina sonoră, s-a făcut ora de publicitate, ia să vedem ce reclame se bagă la ora asta la România Actualități?

“Antena 3, cea mai bună echipă de jurnaliști”

O voce masculină mă invită se urmăresc programele Antena 3, “cea mai urmărită televiziune la evenimentele importante și cea mai bună echipă de jurnaliști”… Înțeleg că “cea mai urmărită televiziune” se poate măsura în sondajele de audiență, dar cum se poate evalua “cea mai bună echipă de jurnaliști”? Trăim vremuri în care fiecare se laudă cum poate, “cel mai bun”, “cea mai bună”, “cei mai buni”. În dimineața asta, vreau să fiu primul. Nu cel mai bun, ci primul. A doua reclamă este la un magazin de proximitate, nu-l am în zonă, nu mă interesează ofertele magazinului. Crainica Radiojurnalului anunță deschiderea urnelor, apoi spune că vremea se va răci, foarte importantă știre!, mi-am pus puloverul, primul pulover al toamnei. Închid radioul, închid cu grijă ușa, chem liftul, ce zgomot face, e împotriva mea, o să-i trezească pe locatari și vor da năvală la urne, dar eu sunt deja în lift, primul care coboară!

Recomandări

Ce înseamnă pentru Ucraina, Orientul Mijlociu și China întoarcerea lui Donald Trump la Casa Albă

Strada e pustie. Îmi place. Grăbesc pasul. Observ pe trotuarul de vizavi un bărbat în șort și tricou, care își plimbă câinele, domle, se răcește vremea!, du-te și ia-ți ceva pe tine, un pulover, o jachetă! N-am timp de discuții. Aleea este plină de rahat de câine, dar asta nu mă indispune, îi ocolesc cu grijă, merg înainte. Știu cu cine am să votez, dar mă gândesc, așa, într-o doară, pentru ce votez? Pentru dispariția excrementelor de câine din jurul blocului? Mă întorc și arunc o privire din mers la blocul meu. E al meu, dar nu simt nimic pentru betonul ăsta. Blocul doarme.

Nu simt nimic nici pentru cartierul și nici pentru orașul în care trăiesc de 30 de ani. Dacă vreun reporter de televiziune sau de radio mă va acosta la ieșirea de la urne și mă va întreba: “Pentru ce-ați votat”? Nu sunt pregătit să răspund: pentru o viață mai bună, pentru democrație, pentru curățenie, pentru un nou început, vrăjeli!

Cum am ajuns în această nesimțire de om dezrădăcinat?

Nu sunt turmentat, dar nu știu. N-am știut pentru ce votez nici la referendumul organizat de Ceaușescu pentru dezarmare, la sfârșitul anilor 80, m-am dus cu silă, m-am dus pentru că prezența era obligatorie, m-am dus să votez DA pentru dezarmarea mondială în buletinul care mi s-a dat, ce puteam să scriu?, asta era campania “iubitului conducător”, dacă nu mă duceam, mă dădeau afară din facultate, îmi amintesc foarte vag de votarea asta, ce mi-o fi venit acum să-mi amintesc? Probabil că bucata muzicală cu “amintirile”, ascultată la radio, mi-a tulburat mintea.  

Recomandări

Kamala Harris, primul discurs după înfrângere: „Am pierdut alegerile, dar nu lupta pentru libertate. Aveți putere”

Și dacă reporterul va insista: pentru ce-ați votat? Am să declar sincer: de orașul ăsta nu mă leagă nimic. Și nici de orașul în care m-am născut și în care se odihnesc ai mei pe vecie. Chiar așa, nu mă leagă nicio emoție, niciun parc, nici școala în care am învățat, nici Complexul Alimentar din cartierul siderurgiștilor în care am văzut cozile la mâncare din anii 80, n-am nicio pasiune pentru piața sau supermarketul în care îmi iau de mâncare, nici trecutul, nici prezentul nu mă leagă de ceva anume… Cum am ajuns în această nesimțire de om dezrădăcinat? Cum pot să trăiesc așa, fără dragoste (e prea mare cuvântul) pentru un oraș, pentru o stradă, pentru un bloc?

Traiul ăsta în betoane m-a spălat pe creier, mi-a distrus sentimentul că sunt “fiul” al unui loc anume. Sau coronavirusul mi-a șters orice amintire? Oare cum mi-a schimbat viața pandemia asta globală?

Îmi amintesc că abia am început să citesc cartea istoricului Keith Lowe*, “Frica și libertatea”, și trebuie să mai citesc azi, după ce mă întorc de la votare. Cartea vorbește despre “cum ne-a schimbat viețile al Doilea Război Mondial”. Bună carte! Am aflat că “vedetele” primilor ani de după război au fost oamenii de știință, în special fizicienii, care lucrau la bombele atomice, hm!, nici bine nu se terminase războiul și lumea se apucase de înarmare, și arhitecții și inginerii constructori, care aveau oportunitatea de a reconstrui orașele Europei, distruse de război, ha, ha, halal oportunitate!

Recomandări

Un copil grav rănit într-un accident de autocar este executat silit de avocați. Întâi, aceștia s-au îndreptat împotriva tatălui

Cum ar fi ca Bucureștiul ăsta, pe care unii îl antipatizează și alții îl iubesc necondiționat, să fie demolat, stradă cu stradă, cartier cu cartier? Să se dea o lege prin care actualul București să fie dărâmat, sub pretextul pandemiei, poftim!, și să fie construit din temelii, de la zero, de niște arhitecți și ingineri vizionari. 

Oamenii să părăsească orașul, să trăiască pe unde apucă, în corturi sau peșteri, locul marelui șantier să fie înconjurat cu sârmă ghimpată electrificată, ca fie ferit de curioși sau hoți de ciment, iar vizionarii specialiști să ridice noul București. 

În câțiva ani, timp în care să ni se facă dor, un dor nebun de București. Și nimeni să nu se gândească la festivitățile de inaugurare, la panglici, baloane colorate și discursurile oficiale, nici măcar Klaus Iohannis. Oamenii să se întoarcă firesc din marele exil bucureștean, fiecare să fie repartizat conform actelor de proprietate sau chirie, și să redescopere cu pasiune noua așezare. 

Ar fi o oportunitate să ne iubim mai mult Bucureștiul? Ar fi o oportunitate pentru mine, dezrădăcinatul, să mă îndrăgostesc de acest oraș? Este o utopie. Keith Lowe vorbește în cartea* sa despre utopiile care au stăpânit lumea după al Doilea Război Mondial. Sigur că peste 50-60 de ani, alți istorici vor scrie despre “frica și libertatea” de după pandemia de COVID-19, despre utopiile care ne-au frământat, așa trece viața, din utopie în utopie…

Membru al comunității celor care au votat

Dar votul la care mă duc nu-i utopie, știu că n-o să-mi schimbe viața, dar vreau să fiu primul votant. Asta o să-i declar reporterului care mă va întâmpina la ieșirea de la urne: am vrut să votez primul, ca să ascult la buletinul radio că, până la ora 8.00, prezența la vot a fost de 1,58% în București, iar eu o să fiu mândru că sunt membru al acestei “comunități”, că fac parte dintr-o cifră procentuală din istoria acestui oraș…    

În curtea școlii oamenii se mișcă în grabă, unii ies, alții intră, ah, mi-au luat-o înainte și nici urmă televiziuni! Îmi pun masca și intru să votez.  

Post Scriptum: La câteva minute după ce am scris acest text, m-a sunat un operator al unui institutul de sondaje. Ce coincidență bizară! Am răspuns cu voluptate la toate întrebările.

* “Frica și Libertatea – Cum ne-a schimbat viețile al Doilea Război Mondial”, de Keith Lowe, traducere de Cornelia Marinescu, Editura Polirom, 2020.                   

Urmărește-ne pe Google News