Eram într-o excursie prin Madrid și o localnică-ghid ne arată la un moment dat palatul regal și ne spune: ”ăsta e un palat făcut de poporul spaniol, dar locuit de o familie care ar trebui să plece de acolo”. Mi-a plăcut nonșalanța cu care își afișa încrederea republicană și ironia cu care privea toată treaba cu regalitatea (bine, nici nu era greu cu un rege atât de controversat precum Juan Carlos). 

Nu a fost singura, am întâlnit sau văzut/citit mulți trăitori în monarhii care priveau cu indiferență și dispreț toată afacerea cu regalitatea, ca pe încă o problemă în plus. 

Treaba cu sângele albastru e destul de clară pentru mine și pentru  ceea ce se cheamă ”cetățeni care cred în republică”: oamenii trebuie să fie confirmați, aleși, susținuți în spații democratice ca să poată conduce, asta cred, asta e, nu-mi place evoluția unei societăți prin ”moștenitori”, nici de proprietăți, nici de demnități. 

În România au loc periodic izbucniri de „regalism”

Această cultură mi-am format-o inclusiv sub influență britanică. Numai că în loc să mă umplu de fiori regali, mă umpleam în adolescență de fiori punk-iști, cu un ”God save the Queen”, Sex Pistols, la un volum onorabil. Iar atitudinea mea, și sunt convins că a unui mare număr de oameni mirați de isteria regalistă a presei românești, bate fix în direcția declarației unuia dintre membrii Sex Pistols, de după moartea reginei: ”Cântecul nostru era despre situația politică, despre cerința de a asculta de o monarhie în care nu cred”. În rest, e normală părerea de rău după stingerea unei persoane, adaugă John Lydon.

În România au loc periodic izbucniri de ”regalism”, în general generate de o fascinație generală pentru praznic mediatic, dar și de dorința unor pături sociale (clasă de mijloc și ceva burghezie ”cu bani proaspeți”) de a-și spoi inconsistența cu un soi de cod al eleganței și tradiției, așa cum au învățat ei din serialele cu prinți și regine. 

Corul regalist de la TVR

Sigur, nu exclude că unii cred genuin în valorile monarhiei, e treba lor, numai să nu fie din motivele greșite. Nu toate serialele sau filmele cu subiect monarhic au fost proaste, dar din mai toate cumva s-a extras lecția că vița regală se ”sacrifică”, își anulează viața personală și o dedică poporului, națiunii etc. Mă rog, știu câteva miliarde care s-ar ”sacrifica” imediat pentru o viață fără lipsuri.

De altfel, cred că ce vedem zilele acestea mai ales pe la televiziuni, coruri regaliste, descrierea minuțioasă a vieții aristocrate, învierea cultului regelui Mihai I (la TVR a fost dezlănțuire regalistă – mai mult din lipsă de idei, bănuiesc, decât din monarhism) nu sunt decât efecte ale unui anumit tip de fascinație pentru vest și pentru perioada noastră interbelică. Ambele sunt pline de mituri găunoase, imprecise, puerile chiar. Mai ales zona intelectualoidă (ziariști, analiști, istorici etc.) a preluat nemestecat toate aceste mituri ale ”vieții bune” complet necritic. 

„Bunicuța” imperiului colonialist

Și uite așa, chiar și figuri ne-regale precum Margaret Thatcher au un aer regal, în timp ce pentru tradiția muncitorească engleză Thatcher e doar un dezastros și cinic lider. Elisabeta a II-a este privită ca o bunicuță blândă a Terrei. O ”supusă” britanică a fost întrebată de un reporter american ce simte după moartea reginei și, surpriză, respectiva a spus că transmite condoleanțe familiei, dar pentru mulți pământeni regina reprezintă și trecut colonialist al unui imperiu fără scrupule, și momente întunecate, nu doar o bătrinică întruchipând binele. 

În România și în alte zone unde regina a fost doar un construct mediatic, fără înțelegere politică adiacentă, o astfel de intervenție înseamnă barbarie și decadență. Pentru mine înseamnă evoluție și educație.

Ne-am uitat la liderii vestici fără spirit critic

De unde dragostea pentru regină sau pentru Thatcher, Reagan și alții? Românii au consumat în secret în anii ‘80 cea mai fantezistă și zaharisită formă de Vest. A fost un efect direct al izolaționismului dur din acei ani, unul care nu s-a manifestat în Iugoslavia sau Ungaria. 

Fără spirit critic, fără nimic, cu intelectuali în frunte, după anii 90 a continuat cultul intim al ultimului deceniu comunist, cultul vestului și al interbelicului (altfel, plin de bube fasciste) care a ținut loc de orice: de educație, de demnitate, de șlefuire a personalității. 

În anii din urmă, când au văzut fanii echipei FC Liverpool cum se bucurau la moartea lui Margaret Thatcher, analiștii noștri au clătinat din bărbie gânditori. Se mirau pentru că nu știu conflictele și luptele sociale din vest, nu înțeleg transformările ultimului secol, pentru ei vestul era o vitrină cu blugi, iar trecutul propriu era plin de regine și prințese îmbrăcate în ii.

Cum sunt astfel de personaje transformate ideologic? Tocmai ascult o comentatoare pe un postul de știri public franțuzesc. Explică pasionat cât de neutră și non-conflictuală era regina. Rolul strict ceremonial și neutralitatea sunt și ele niște mituri. Casa regală reprezintă o formă de conservatorism și are ”valori” ascunse în dulap care din când în când sunt reamintite publicului: ba un scandal de rasism, ba un scandal sexual (vezi implicarea lui Andrew, al doilea fiu al reginei, în scandalul Epstein), ba scandaluri ”de business” legate de întâii proprietari ai țării.

Mașina de PR a Casei Regale

Monarhiile de prin Europa au furnizat după cel de-al doilea Război Mondial mai ales material tabloid, cu episoade oribile sau penibile (cazuri de corupție răsunătoare, scandaluri de familie care par smulse dintr-un tablou patriarhal de acum 200 de ani etc.). După moartea Dianei, s-a declanșat un tsunami de presă care, paradoxal, cumva a dat o nouă viață casei regale, o viață post-paparazzi, post-tabloid. 

Casa Regală a fost curățată în ochiul public de diverse vini istorice sau responsabilități față de trecutul colonial. Au rămas un soi de Kardashians, deși rolul lor e infinit încărcat de ideologic și politic. 

Pentru imaginea Reginei Elisabeta, această perioadă post-tabloidală a fost mană cerească. Rolul de om dedicat, care nu greșește niciodată, care e întotdeauna echilibrat a tot crescut, alimentat mai ales de mașina de PR a Casei Regale.

UK a ajuns în ultima jumătate de secol capitala muzicii bune, a entertainmentului de calitate cinematografic. Regina face parte din această mare industrie de vândut iluzii. 

Spiritul provincial

Mă refer la acea regină pe care o vede restul lumii, nu supușii săi (care, până la urmă, au în majoritate o opțiune politică pentru monarhie). Este o figură de basm pentru unii și profund ideologică pentru alții, e ultima legătură cu un conservatorism care și-a pierdut o bază reală de votare (nu mai avem aristocrați, avem mare burghezie și oligarhi care cumpără imobiliare în Londra), ultimele rădăcini pentru nostalgicii unui imperiu destrămat. 

Și, iată, acest construct e și o sursă nesfârșită de iluzii pentru capetele fără imaginație din industria de presă și divertisment românească, unde este plânsă dispariția unei regine dintr-o poveste: povestea Vestului perfect, condus de oameni luminați și binevoitori. 

Au fost și sunt lideri luminați în vest, regina nu a fost pentru mine și mulți alții așa ceva. Argumentul suprem, că Charles e deținător de moșii în Transilvania, rămâne suprem doar pentru aceeași tipică adunătură de provinciali în căutare de sclipici aristocrat și fân bio.

 
 

Urmărește-ne pe Google News