O slabă înțelegere a trecutului: lipsă totală de gândire istorică. Sunt foarte anistorici. Adică anii ‘80, de exemplu, sunt pentru ei ceva din vremea dinozaurilor. Se regăsesc mult mai ușor în discuții despre lumi imaginare decât despre o lumea istorică reală din trecut. Personajele din Harry Potter sau mai știu ce jocuri sunt mult mai reale decât părinții sau bunicii lor.

Ei nu se simt parte dintr-o istorie reală: actualitatea pentru ei este anistorică și foarte tehnocrată – ca un soft care trebuie aplicat. În acest sens sunt destul de pragmatici, iar romantismul lor e foarte tehno-soft cu un soi de psihodramă golită mult de „biologie”.  

Ei vin cu o cu totul altă percepție a istoriei și altă emotivitate. 

Pentru noi, cei care am plimbat dinozaurii, asta e ceva care ne sperie și ceva ce nu știm cum să gestionăm. De obicei, noi, părinții, că așa ne-a învățat noua lume, externalizăm: plătim să facă alții pentru noi lucrurile – cursuri, ore suplimentare, activități. Și vrem să ne spălăm păcatele, neputința și abandonul prin achiziționarea de mărfuri.

Depresia, ca un demon domestic

Ei se simt destul de abandonați. Ne transmit aceste mesaje, dar de o manieră pe care noi nu o pricepem. Au tot soiul de angoase, alienări, depresii, frici, fobii pe care, spre deosebire de noi – și noi le avem din plin (ei le moștenesc de la noi în mare parte) -, ei le trăiesc mai uman. Adică ei sunt la a treia generație de trăire intensă a acestor maladii și au reușit să îmblânzească oarecum demonii.

Adică, mai simplu: dacă pentru părinți depresia este un demon care ne atacă din afară, pentru ei depresia e un demon domestic, intern. Triluiesc într-o armonie conflictuală ceva mai „naturală”.

La ultima întâlnire am avut multe obiecte vechi, mărci ale generației mele, cum ar fi caseta, telefon fix cu „roată”, vinil etc. Și am povestit, pornind de la obiecte: le-au atins, le-au studiat ca pe ceva artefacte antice. Mi-au zis: dar nouă nimeni nu ne-a spus asta…

Adică: teoria este insuficientă. Sunt o generație cu foarte puțină practică fizică reală. Dar sunt lucruri care nu pot fi înțelese, dacă nu le experimentezi. Telefonul cuplat la rețea nu e suficient. Poate și de aici acest „fulg de nea” cum mai sunt supranumiți din cauza sensibilității lor aparte.

Adolescenți care n-au mers niciodată cu transportul public

De exemplu, la copiii clasei sus-puse – liceu privat cu taxa de peste 15.000 de euro pe an – e de neimaginat ideea de a merge cu transport public. La cei 16 ani ai lor, mulți nu au mers niciodată: sunt total lipsiți de o astfel de experiență. 

Majoritatea copiilor din ghetourile de lux sau exclusiviste noi – unde stă mai toată clasa de mijloc și cei mai sus – nu au minima experiență nu doar a transportului public, ci și a ideii de spațiu public. Cel mai apropiat parc e undeva la 7 km. Știu să se joace doar în spații private. Pentru noi, părinții lor, crescuți în spatele blocului, acest lucru este total de neînțeles. 

Lipsa experienței în spațiu public, lipsa accesului la spațiul public este o formă de violență incredibilă și mai ales de reducere și limitare a experiențelor umane. Totuși suntem ființe sociale, politice – iar politicul se învață în spațiul public, nu în cel privat. În parc suntem pe spațiu neutru, suntem egali și putem negocia de la egal la egal: în spațiu privat suntem pe terenul cuiva – nu avem aceleași drepturi. 

Distrugi parcul din mintea omului, adică spațiul public comun, dizolvi ideea de spațiu public, de practică socială publică. Cu lipsa de practică în transport public, înlocuit de mașină privată, e la fel. În acest sens, „ghetourile de lux” care exclud spațiul public sunt un adevărat iad urbanistic pentru copii și adolescenți.

Pledoarie pentru tablă și cretă

Teoria este fundamentală: cunoștințele teoretice sunt esențiale. Dar fără o minimă practică acestea își pierd din înțeles: limitează enorm de mult înțelegerea. De aceea eu deseori spun că tabla clasică este mult mai didactică decât orice tablă electronică cu imensele ei posibilități. De ce? Pentru că acolo e și despre cretă, și despre ștergere: e efort, e gust, e miros, e atingere, e o altă formă de disciplinare pe care atingerea ecranului și intrarea în virtual nu o pot înlocui. 

Toate acestea creează amintirea, disciplina și un amplu complex de relații. Poate ștergerea tablei e un gest la fel de important pentru un om precum accesul nelimitat la Google. Ambele trebuie să existe. Așa cum cred tot mai mult nevoia de a dezvolta cât mai mult sportul, mișcarea și, mai ales, muncile fizice și manuale. Ele deschid un orizont de înțelegere foarte mare și amplifică înțelegerea teoretică. Copiii noștri sunt excesiv de mult dependenți de tehnologie și tot mai limitați de experiențele fizice. Iar aceste dezechilibre se simt, lasă urme.

„Ghetoizarea” școlilor

Și nu ultimul lucru care m-a pus pe gânduri: ghetoizarea școlilor pe pături sociale. Școlile noastre încep să devină tot mai „ghetoizate” și monolit formate pe criterii de clasă, castă – cum doriți să-i spuneți. Adică: bogații cu bogații, clasa de mijloc cu clasa de mijloc, iar săracii cu săracii. Aceste pături nu se mai intersectează. Iar asta este o problemă imensă, căci această grupare e profund „antidemocratică”. Școlile în anii 80 erau infinit mai democrate în acest sens. 

De ce? În clasă aveai reprezentații mai tuturor păturilor sociale – de la copii de țărani și muncitori până la copii de bișnițari, bandiți, profesori, ingineri sau de nomenclaturiști. Aveau o gamă mult mai largă de reprezentare. Iar acest lucru te punea într-o relație complexă, nu doar cu diverse pături sociale, ci și cu întregul complex de probleme și situații caracteristice acestor grupuri. 

Această ghetoizare pe caste sociale, care se produce deja administrativ, creează bule și grupuri sociale sparte, paralele, care nu au capacitate elementară de a se intersecta, de a discuta și, mai ales, de a se înțelege. Sunt vecini, dar cu vieți și lumi separate: pe ei nu-i leagă o banală amintire, o banală experiență comună. 

Practic, vorbim de o societate care nu are minimele țesuturi și elemente menite să-i țină împreună. Ei nu fac parte din aceeași țară, din aceeași societate, chiar dacă au cetățenia aceleiași țări. Ei trăiesc în societăți și țări diferite, chiar dacă sunt la două străzi unii de alții. Iar ăsta e un mare pericol.

Despre plecare nu mai spun nimic: 99% își văd viitorul legat de „afară”. Prestigiul propriei țări e la limita de jos: cei bogați – pentru că nu se văd locuind aici pentru statutul lor, cei din clasa de mijloc – pentru că vor carieră solidă și numai „afară” se poate și cei săraci – pentru că aici nu-și pot câștiga pâinea. Viitorul lor nu este legat de această țară. Iar asta te sperie cu adevărat.

 
 

Urmărește-ne pe Google News