La sfârșitul lui 2018 – începutul lui 2019, Klaus Iohannis se detașase în câștigător previzibil al alegerilor prezidențiale de la finalul lui 2019, cu mult chiar înainte de alegerile europarlamentare. S-a scris atunci că mult mai interesant va fi ce va face Klaus Iohannis cu puterea recâștigată, cum va ști să-și gestioneze succesul. Unii, mai avântați în pronosticuri, au estimat că președintele reales nu va avea răbdare să vadă ciclurile electorale finalizate, că va forța și că, astfel, va revitaliza PSD pe finalul lui 2020.

Semnele nebuniei erau acolo, în acțiunile prezidențiale, în îndârjirea pe care o punea în demonizarea adversarului, în insistența umilirii electoratului acestuia. Deși părea greu de crezut că președintele va repeta greșeala din 2015, a făcut-o.

Și în 2015, și în 2019, cu fix un an înainte de alegerile parlamentare la termen, Klaus Iohannis a forțat schimbarea guvernului. În 2015, acest lucru a dat o nesperată șansă PSD să joace cartea victimizării, să acuze greșelile inevitabile ale unui guvern necopt și să obțină, în toamna lui 2016, un scor electoral mult peste așteptări.

Era de așteptat ca vectorul sintagmei (căci până la proiect mai e cale lungă) „România educată” să învețe ceva din acest lucru și să nu repete greșeala strategică. A refuzat însă, din prea mult orgoliu, să învețe ceva și a repetat exact aceiași pași, sperând într-un rezultat diferit. A forțat schimbarea guvernului PSD chiar înaintea prezidențialelor, a impus un guvern minoritar al propriului partid și de data aceasta a adăugat o ură insistentă, o incriminare aproape zilnică a PSD.

Rezultatul, însă, n-a fost diferit decât în ceea ce privește procentele. PSD nu a mai obținut o majoritate confortabilă, dar a obținut cele mai multe voturi, mult peste ce se aștepta, mult – date fiind speranțele din ianuarie 2020 – peste PNL.

Dacă nu a crezut că ar fi făcut ceva greșit în 2015, Klaus Iohannis s-ar fi putut uita la rezultatele acțiunilor similare ale lui Traian Băsescu.

PSD ar fi putut fi astăzi un partid de 10-12 procente, dacă Traian Băsescu nu și-ar fi interpus orgoliul mersului firesc al istoriei politice.

Dar, în loc să lase PSD să-și trăiască traiul, fostul președinte a întors rezultatul alegerilor în 2004 și a impus o guvernare forțată a Alianței D.A., cooptând Partidul Conservator într-o majoritate parlamentară nerezultată din votul direct al cetățenilor. A repetat povestea și în 2008-2009, când, după ce a fost reales președinte, a determinat apariția UNPR, ruperea unei părți consistente din PSD și apariția unei coaliții inexistente în momentul alegerilor parlamentare din 2008, bazată pe trădare și denaturarea votului popular.

Ambele mișcări au dus, și atunci, la victimizarea PSD și la prelungirea perioadei de viață a acestuia. Pe de altă parte, mișcările președintelui Băsescu au însemnat și apariția unor construcții politice perisabile: PD, PD-L, UNPR.

După prezidențialele din 2014, PNL a început să urce, dar a fost întrerupt în ascensiune de apariția USR. Spre deosebire de UNPR și de alte apariții meteorice, USR și-a câștigat onset locul în parlament, a strălucit anul trecut la europarlamentare, alături de PLUS, s-a mai domolit anul acesta, dar e departe de a-și fi terminat resursele.

În schimb, PNL tinde să aibă soarta PD-L, partid care, de altfel, a acaparat mare parte din moștenirea partidului dinastic al Brătienilor, singurul partid românesc lăsat decenii moștenire de familie.

PSD, surprinzător, a căzut iar în picioare. Dar nu are nici cel mai mic merit pentru acest lucru.

Din 2004 încoace, PSD nu a supraviețuit și nu a performat electoral datorită liderilor săi. Meritul acestei prezențe constante la 30% sau peste nu-i aparține nici lui Adrian Năstase, nici lui Mircea Geoană, Victor Ponta, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă sau Marcel Ciolacu.

Mulți dintre aceștia au cam făcut tot ce au putut ca să grăbească trecerea partidului în irelevanță politică. PSD a fost salvat, în ultimii 16 ani, de inabilitatea adversarilor săi și de mila înduioșată a alegătorilor.

Este complet greșit să desconsideri bazinul electoral al PSD, reducându-l, zeflemitor sau dușmănos, la „bătrâni”, „pensionari”, „știrbi”, „asistați social”. Bătrânii de 60-70 de ani de astăzi aveau, în 1990, 30-40 de ani, erau publicul activ al zilelor noastre, îi urau pe comuniști și, destul de probabil, ar fi votat un partid precum USR-PLUS. Având experiența conștientă a două sisteme atât de diferite precum dictatura și democrația, pe acești oameni îi sperie puterea scăpată din hățuri.

Cei care au astăzi 30-40 de ani și au legătură cu mediul corporatist ar trebui să cunoască altă butadă, care vine din zona advertisingului: „Nu-ți desconsidera niciodată publicul! Publicul ar putea fi maică-ta!”.

Iar un politician familiarizat cu mediul corporatist, așa cum a fost Dan Barna, ar fi trebuit să știe până acum că o remarcă precum „pesedism coclit”, fie ea și scăpată la nervi, dezamăgire și febră, reflectă exact genul de atitudine care a dus PSD la aproape 30% și USR-PLUS la doar jumătate din acest scor.

Aroganța, aroganța dusă la extrem, aceasta este greșeala din care „România educată” nu vrea să învețe deloc. PSD a fost dus în jos, mereu, de aroganța fără limite a liderilor săi și ridicat, mereu, de aroganța triumfalistă a adversarilor.

foto: Hepta

Urmărește-ne pe Google News