Unde era România dacă vechiul și noul sistem ne lăsau să construim o creștin-democrație adevărată

Când rosteai odinioară cuvântul „generație”, te gândeai la un ciclu de trei decenii. Era intervalul biologic în care nou-născutul devenea un adult educat, integrat profesional și capabil de „perpetuarea speciei”. Generațiile succesive își confecționau o identitate culturală proprie, dar aveau și menirea de a duce lucrurile umane „mai departe”, într-un soi de continuitate fundamentală, observabilă dincolo de polemicile superficiale.

Generațiile postbelice, atât în lumea liberă, cât și în spatele Cortinei de Fier, au trecut prin câteva cutremure ideologice – de tipul momentului Woodstock sau al emancipării sexuale legate de inventarea pastilei anticoncepționale și de revoltele studențești din 1968 – continuând să trăiască, grosso modo, în cadrul mental burghez-liberal format sub auspiciile iluminismului. 

Chiar dacă eram captivi în lagărul socialist, cei din generația mea (născuți în anii 60) alternau pasiunea pentru muzica rock cu frecventarea textelor „canonice” ale moștenirii europene și visau la un viitor oarecum SF, dar rămâneau cu picioarele pe pământul unei istorii „nesfârșite” și destul de omogene.

Solidaritatea dintre generații era cu atât mai vizibilă în estul Europei, unde societăți predominant agrare și tradiționaliste primeau șocul industrializării comuniste ca pe o agresiune dureroasă, contracarată printr-o salutară coeziune familială. 

Francis Fukuyama s-a înșelat atunci când proclama, după prăbușirea URSS, triumful definitiv și global al liberalismului burghez, însă avea dreptate să anunțe „sfârșitul istoriei” cunoscute de predecesorii noștri. Revoluția tehnologică – marcată prin apariția și răspândirea computerelor personale, a internetului, a rețelelor sociale, a telefonului smart și, mai nou, a algoritmilor bazați pe Inteligența Artificială – a redus generațiile la 20, dacă nu chiar la zece ani, și a produs ruptura dintre ele, în mai toate privințele, de la stilul de viață și filosofia aferentă, până la bibliografiile de referință, prioritățile politice și jargonul specific fiecăruia. Noul ecosistem tehnologic ne obligă să trăim într-un prezent perpetuu, numai că acesta nu e omogen, ci fragmentat și contradictoriu. 

Desigur că exponenții noilor generații (Y, Z și alte litere care amintesc maniera algebrică în care și-a „botezat” Elon Musk progenitura) nu umblă pe stradă cu un badge distinctiv. Alienarea reciprocă a acestor „promoții” fabricate pe repede-înainte nu e însă mai puțin vizibilă și problematică social. Noile bule generaționale nu sunt complet etanșe.

Dieta vegan s-a întâlnit cu tradiția ortodoxă a postului alimentar, așa cum ecologismul e deopotrivă prezent în „ieșirile” Gretei Thunberg și în textele teologice ale Patriarhului ecumenic Bartolomeu.

Accesul la internet include treptat utilizatori de toate vârstele. Telefonul inteligent e folosit și de un CEO de multinațională, și de un lucrător în serviciul de salubritate publică, iar segregările pe social media – care acum vreo cinci ani lăsau Facebook „bătrânilor” și rezervau TikTok sau Instagram adolescenților – au început, de asemenea, să fie irelevante. Cu toate acestea, sentimentul de înstrăinare dintre minigenerațiile înșirate ca mărgelele pe firul timpului continuă să se agraveze, împiedicând comunicarea fluentă dintre ele. 

Cum să ne explicăm fenomenul? În primul rând, prin masa uriașă de informații care cade ca o Niagara peste noi, obligându-ne să facem o selecție exclusivă. Pentru că avem acces simultan la toată arhiva memoriei umane, tindem să o privatizăm, în funcție de experiența noastră imediată, care e cel mai ușor abordabilă între oameni de aceeași vârstă, uniți printr-un set de preocupări comune. În al doilea rând, s-a extins psihologia socială antisistem, care încurajează construirea identității ca minoritate revoltată, cu o temă specifică.

Nimeni nu mai poate urmări tot ce se petrece în viața cotidiană a cetății. Ca să mai pricepi ceva, trebuie să te asociezi unor structuri minimale, dedicate unui subiect obsesiv (grupurile pe WhatsApp sunt, aici, cel mai bun exemplu de „atomizare”). 

Asemenea repoziționări de nișă au transformat comunitatea națională într-un fagure de „agende” pestrițe. Visatul „consens democratic” devine pe zi ce trece mai dificil, dacă nu utopic, iar narațiunea „națională” care, după comunism, s-a axat pe o istorie eroică, asortată cu pedagogie ortodoxă, intră, de asemenea, într-o criză pe care numai orbii ar putea-o ignora.

Poate că abia acum vor putea măsura cei „în drept” consecințele faptului că – în cele trei decenii ale primei generații libere – nu am fost lăsați să construim o creștin-democrație autohtonă. Numai ea ar fi putut reprezenta locul civic al confluenței dintre recuperarea tradiției și recuperarea decalajului nostru istoric față de Occident. Se mai poate repara ceva în acest sens? 

Urmărește-ne pe Google News