Problema selecției cadrelor politice rămâne nerezolvată. Ba chiar nu există, căci ne-am trezit (în deceniul Iohannis) cu tot mai numeroase figuri de politicieni scoși din mâneca roasă de molii a unui „magician” anonim, care ne omoară stima de sine imediat ce apare pe scenă. Se poate spune că, adaptabili cum ne știm, ne-am obișnuit să râdem de cei care ne conduc, deși malpraxisul lor ne afectează dezvoltarea și riscă oricând să împingă țara – cu tot cu economia ei încă fragilă – pe panta unor crize sociale foarte costisitoare. Impresia generală este că România stă pe picioarele ei, în pofida celor care-i decid soarta, lăfăindu-se populist la masa executivului. Mințile prudente se întreabă doar când se va încheia această fiesta a iresponsabilității lozincarde și cât vom avea de plătit pentru că alegerile noastre nu mai reușesc să profileze oameni de stat, cu un pedigree adecvat. 

Așa atingem tema contraselecției, zisă și selecție inversă. În loc să-i promovezi pe cei mai buni (oameni cu o expertiză certificată și un caracter solid), preferi sistematic diverși tolomaci, dotați cu schelete în dulap și verticalitate de limax. Un submediocru propulsat în poziții vizibil nemeritate se va antura de oameni pe lângă care strălucește: totul fiind relativ, există și „deștepți” ai proștilor. Grija lui va fi să lucreze pentru gruparea care l-a proptit în funcție, livrând semnături menite să legalizeze infracțiunea. În rest, va acționa minimal, între promisiuni sforăitoare și bilanțuri retorice, la televizor. 

O altă cauză a melasei în care ne-am cufundat e distrugerea oricărui profil doctrinar al partidelor mari. Cum să-i ceri viziune unui politician care nu știe ce-i dreapta și ce-i stânga în Europa civilizată a democrațiilor moderne? N-ai cum să produci un om de stat fără valori asimilate intelectual, prin lecturi semnificative și experiența apărării acelor valori în bătălia politică. De când stânga post-comunistă a mimat adoptarea „celei de-a treia căi” (după nefericitul model teoretizat de Tony Blair) și de când dreapta a renunțat la capitalism și slujirea clasei de mijloc autonome, băltind în demagogia statului asistențial, confuzia politicilor publice a devenit babilonică. Despre anti-comunismul care structura, printr-un clivaj exemplar, viața politică din anii 90, ce să mai spunem? El a dispărut demult în epica și mincinoasa bătălie a „sistemului” cu așa-zisa „dictatură” a lui Traian Băsescu… 

Ce ne-a rămas, pentru a mai face totuși diferența între partidele fals competitoare, este opoziția între linia pro UE și NATO (asumată inerțial și adesea formal de către partidele mari) și formațiunile zis „extremiste” care, sub haina „suveranismului”, difuzează într-o parte a electoratului agenda antioccidentală fabricată la Kremlin. Însă, așa cum linia euroatlantică nu garantează o politică internă realistă și judicioasă, nici „patriotismul” de paradă nu ține locul soluțiilor practice pe care o țară pretins evoluată le tergiversează de peste trei decenii. Puterea „frecventabilă” și opoziția „demonizată” bat împreună pasul pe loc, în vreme ce stabilitatea e asigurată doar prin consum, pe datorii externe cu dobânzi tot mai apăsătoare. 

La scară regională și internațională, locul și atitudinea României sunt hotărâte de dinamica din interiorul UE și NATO, ca și de reașezarea plăcilor tectonice ale geopoliticii, în Ucraina și Orientul Mijlociu, fără ca acest cadru de referință să excludă reparațiile capitale din sistemul nostru politic intern. Ca să lansezi însă un asemenea șantier, ai nevoie de voință politică și de câțiva veritabili oameni de stat: din păcate, așa cum se conturează alegerile parlamentare din 2024, nu vom avea parte nici de reinventarea dreptei în jurul unei alianțe centriste, nici de un viitor președinte care știe ce vrea, nu e tras de sfori și-și poate alcătui liber o echipă de bună calitate. 

Foto: Dumitru Angelescu

Urmărește-ne pe Google News