ComenteazăAcum 31 de ani, încă, bisericile erau mai puține și, totuși, aproape la fel de pustii ca astă-noapte. De frică. Altfel de frică, mai palpabilă, cumva, provocată de o amenințare identificabilă.
Acum 31 de ani se apropia sfârșitul unei epoci în care, pentru a supraviețui, Biserica pactizase cu un regim intolerabil. Azi-noapte, la multe schimbări distanță, am făcut un pas enorm, cu serenitate și smerenie, spre epoca în care statul nu mai îngenunchează ipocrit în fața ierahiei clericale de dragul voturilor pe care și le doresc niște politicieni.
Și n-a fost nici rău, nici urât, nici umilitor. Dimpotrivă, a fost o noapte cum n-au mai fost multe.
Azi-noapte, lumina învierii a netezit relațiile sociale, a făcut pace între creștinismul ortodox spiritual și fastul exagerat al unui consumerism religios cu aer de companie transnațională atotputernică.
N-a fost nevoie de girofaruri, de sirene și de megafoane din care să răsune cântecele ortodoxe. N-a fost nevoie de pas de gâscă, de procesiuni militarizate, de veste antiglonț și de arme cu glonțul pe țeavă pentru a împărtăși credincioșilor o flacără încărcată de simboluri.
Simplitatea, decența, lipsa fastului, toate acestea ne-au apropiat mai mult decât ar fi făcut-o zeci de mii de polițiști și militari, încolonați la ordin ca să susțină ambițiile exhibiționiste ale unora.
Am redescoperit, chiar dacă fără să vrem, seninătatea înălțătoare a unor gesturi simple, făcute pentru sufletele noastre, nu pentru paradă.
A fost, dacă pot spune așa, chiar frumos, fără să fie neapărat trist.
A fost, am să repet, o noapte de care aveam nevoie, toți.
Hristos a înviat!