ComenteazăEvoluțiile recente îngrijorează: Putin a desfășurat nave de război în Marea Neagră și a masat 28 de batalioane tactice la granița cu statul ”rebel”, pe care încearcă (de peste cinci ani) să-l controleze prin anexarea ilegală a peninsulei Crimeea și războiul hibrid purtat în Donbass.
Moscova prezintă aceste manevre ca pe simple exerciții militare „preventive”. Pe de altă parte, propaganda Kremlinului a reluat insistent subiectul minorității rusofone „periclitate”, arătând – prin purtători secundari de mesaj, precum Dimitri Kozak și Dimitri Peskov – că e gata să-i ia apărarea, cu ajutorul unor forțe de „menținere a păcii”.
În Georgia (2008), un președinte reformist și pro-occidental, Mihail Saakașvili, a căzut în capcană, răspunzând pripit provocărilor rusești. După șase zile, tancurile lui Putin erau la periferia capitalei gruzine, securizând pe termen lung enclavele rusești din Ossetia de Sud și Abkhazia, în vreme ce Occidentul – via OSCE – se limita la un balet diplomatic fără efect. Ales în 2019, noul președinte al Ucrainei e de asemenea un om politic fără legături cu vechiul sistem sovietic.
Președintele și echipa guvernamentală de la Kiev se află acum în fața unei ecuații al cărei „meniu” include atât riscul confruntării armate directe, cât și atacuri cibernetice asociate cu sabotarea infrastructurii critice ucrainene. Presat de frontul naționalist intern și de criticile față de gestionarea Covid-19, dl Zelenski a solicitat sprijin occidental, numai că a primit ajutor concret doar de la SUA, care au deplasat două nave de război în Marea Neagră. Conform Convenției de la Montreux, ele nu pot însă staționa în bazinul pontic decât 21 de zile.
Noua administrație Biden a reiterat voința americană de a garanta integritatea teritorială a Ucrainei, ceea ce e desigur important, fără să fie, deocamdată, hotărâtor.
Merită notat și faptul că șeful Marelui Stat Major american a telefonat omologului rus (generalul Gherasimov) și celui ucrainean, marcând și pe această cale interesul SUA față de stabilitatea zonei. În ceea ce privește solicitarea Ucrainei de a fi urgent primită în NATO – ea nu pare realistă, cel puțin pe termen scurt (și nu pentru că Maria Zakharova, purtătoarea de cuvânt a MAE rus, a declarat că această cerere „ar putea antrena consecințe ireversibile asupra statalității ucrainene”, ci pentru că nu există consens aliat în acest sens).
De partea ei, Uniunea Europeană nu a recunoscut nici anexarea peninsulei Crimeea, nici legitimitatea trupelor paramilitare rusești chemate să susțină separatismul celor două „republici” orientale ucrainene, dar nu a reușit să modifice politica faptului împlinit (negocierile pentru reglementarea conflictului în așa-zisul „”format Normandia” (Rusia, Ucraina, Germania, Franța) și Acordurile de la Minsk sunt evident inoperante).
Acaparați de gestiunea pandemiei și de urgența relansării economice, actorii europeni sunt deocamdată în expectativă, limitându-se la mesaje pacifist-disuasive. De altfel, europenii nu prea pot adopta o poziție comună coerentă cu privire la Rusia și deja oficialul ei revizionism. Marea Britanie asumă o politică dură față de Moscova, dar n-o mai poate impune în UE, din care a preferat să se retragă.
Germania nu a renunțat la proiectul Nord Stream 2 și are nevoie de gazul rusesc, pentru a-și menține în priză uriașa mașinărie de export industrial. Franța (revenită post-Brexit la tema unei ”armate europene”) și Italia cultivă relații bune cu Rusia, așa cum vedem și în Est, unde numai Polonia e net pro-americană și direct interesată de ce se petrece la Kiev. Ungaria e ambivalentă și îngrijorată, la rândul ei, de soarta etnicilor maghiari din Transcarpatia.
Bulgaria și Serbia (deși prima e membră UE și NATO) sunt tradițional filoruse. Republica Moldova e de asemenea forțată să țină un echilibru Est-Vest cât se poate de complicat.
Aflată în prima linie – adică direct pe granița estică a UE și NATO – România rămâne ferm pro-occidentală și deloc interesată să vadă influența Rusiei extinsă până la brațul Chilia, în imediata noastră apropiere (nici Crimeea, remilitarizată, nefiind prea departe).
Vedem așadar că întrebarea momentului nu se referă la factorii care l-ar împiedica pe Vladimir Putin să acționeze agresiv în Ucraina, ci mai curând la cei care l-ar încuraja să procedeze astfel.
Fostul colonel KGB a construit un regim de autoritate personală pe viață, însă e uzat moral și izolat internațional, iar ”coșmarul” reprezentat de curajul opozantului Alexei Navalnîi nu s-ar estompa nici în eventualitatea, din păcate plauzibilă, a exterminării acestuia. În paralel, sancțiunile primite din partea puterilor occidentale alimentează nevoia internă de gesticulație demonstrativă, care nu ține de foame, dar poate “mobiliza” o populație demoralizată prin scăderea relativă a propriului nivel de trai.
Adevărul e că nu știm ce va decide țarul de la Kremlin și nu putem fi confortabili cu faptul că – din motivele rezumate anterior – el pretinde că poate fixa agenda regiunii cu care ne învecinăm nemijlocit. Știm în schimb că Occidentul monitorizează strict dinamica situației și nu va rămâne pasiv în cazul unei escaladări necumpănite.