La început a fost șocul. Voiam să înțeleg de ce bombele rușilor vizează civilii. Și cum e posibil ca discursul oficial de la Moscova să fie atât de diferit de ceea ce vedem noi, privind dinspre Vest. Aceste două fenomene mă interesau în cel mai înalt grad: anihilarea vieții și adâncirea în ficțiune. Și dacă există vreo legătură de cauzalitate între ele.

Apoi, pe măsură ce citeam, mi-am dat seama că războiul din Ucraina ne dezvăluie niște mecanisme care pot fi explicate apelând mai degrabă la filosofie și literatură decât la politică și economie.

Încerc să (de)scriu, în cele ce urmează, ideile pe care le-am descoperit. Sper ca, scriind, să mi le limpezesc, pentru a vi le putea limpezi mai departe.

1. În ciuda suferinței, rușii cred că ei sunt sortiți să fie un exemplu pentru omenire

Rușii trăiesc de sute de ani într-o poveste care spune, pe de o parte, că neamul lor este cel ales să salveze creștinătatea (și, deci, omenirea, în ansamblu), iar, pe de altă parte, că această binecuvântare vine însoțită de blestemul de a fi înconjurați de dușmani (și, deci, aflați mereu sub o amenințare existențială).

Rușii se cred îndreptățiți în a impune propria soluție globală. Mai mult decât atât, se cred singurii îndreptățiți. Iar dacă pui accentul pe „singuri”, acest atribut nu are cum să nu fie creator de realitate, iar unicitatea se transformă în izolare.

Formarea, expansiunea și dimensiunile Uniunii Sovietice n-au făcut decât să hrănească această reprezentare de sine. Oricâtă suferință ar fi trăit, rușii o compensau, asediați de propagandă, cu o proiecție colectivă într-un viitor în care toate sacrificiile căpătau un rost. 

Poporul lor plutea în iluzia că, deasupra a milioane și milioane de morminte, sublimând deci lagărele și teroarea, construia ceva nemaivăzut, un model pentru întreaga planetă: o conștiință nouă, victorioasă, într-o țară ca un far al istoriei.

Disprețul de sine de după prăbușirea URSS

Pe acest fond, destrămarea Uniunii Sovietice, o colosală implozie, a fost resimțită drept o înfrângere supra-istorică, tocmai fiindcă nimeni nu o prevăzuse și pentru că s-a petrecut fără să se fi tras vreun foc de armă. Acea înfrângere a reactivat obsesia propriului blestem și a propriei singurătăți, declanșând un imens dispreț de sine.

Orice entitate învinsă, cu atât mai mult dacă a purtat un război de anvergură, ajunge să se disprețuiască pe sine, poate chiar să se deteste. În asemenea situații, e nevoie să apară noi forme de a gestiona răul, fiindcă, în acest caz, răul tinde să se manifeste ca auto-pedepsire.

Filosoful german Peter Sloterdijk spune că una dintre aceste forme colective este „producerea unei scheme radical noi de interpretare a istoriei lumii, schemă definită până în ziua de azi prin conceptul de apocaliptică”.

Cu alte cuvinte, un popor învins își suportă mai ușor umilința dacă ajunge să creadă (1) că trauma sa a fost decisă de forțe net superioare – Dumnezeu, soarta, istoria – și (2) că acel eveniment anunță apocalipsa, la care el, acel popor, nu poate decât să asiste, ca simplu spectator.

Mentalitatea apocaliptică

Prin urmare, prima idee pe care v-o propun este următoarea: unul dintre efectele psihologice ale colapsului URSS a fost reactivarea unei mentalități apocaliptice care să-i ajute pe ruși să facă față impulsurilor auto-agresive, stârnite atât de înfrângerea propriu-zisă din Războiul Rece, dar și de neînțelegerea acelei înfrângeri. (Această neînțelegere ar fi fost evitată, poate, dacă modelul comunist ar fi fost supus unei judecăți oficiale, așa cum s-a petrecut cu nazismul la Nürnberg.)

2. Venirea lui Hristos are nevoie de o regie

De curând a apărut și la noi un roman pe cât de straniu, pe atât de edificator cu privire la felul în care poporul rus se raportează la istorie și la Timp (o să vedeți imediat de ce folosesc majuscula): „Repetițiile”, de Vladimir Șarov.

Povestea din roman se întinde pe vreo trei secole și începe cu câțiva ani înainte de 1666, când, din cauze numerice evidente, tot creștinul pravoslavnic se aștepta la A Doua Venire a lui Hristos.

Aflat în conflict cu țarul și alungat de la Moscova, mitropolitul Nikon, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse, ctitorește o mănăstire denumită Noul Ierusalim, în incinta căreia pregătește izbăvitorul sfârșit al veacurilor: Parusia.

Și nu doar că Nikon reface orașul răstignirii și al Învierii. Nu doar că ridică ziduri și pietruiește drumuri similare celor din Ierusalimul antic, dar îi și cere unui regizor francez pripășit prin Rusia să conceapă un spectacol cu ultimele zile din viața pământească a Mântuitorului, pentru ca El să regăsească aceleași condiții și astfel să Se poată reîntrupa.

Iar regizorul, Sertan pe numele lui, se apucă să aleagă actori dintre mujicii neștiutori de carte, apoi îi învață Evangheliile, le arată cum să se miște, ce replici au de spus și, în general, cum trebuie să se poarte în preajma Celui care va veni.

În ceea ce privește rolul principal, Nikon îi interzice lui Sertan să facă orice fel de casting, și asta pentru că Hristos nu poate fi înlocuit sau interpretat de nimeni și pentru că scopul întregii mizanscene este tocmai acesta – ca El să revină în lume printre cei pregătiți să-l întâmpine în zilele de pe urmă ale omenirii.

Și unde altundeva decât în Rusia ar putea să se întoarcă Hristos, și unde altundeva decât într-un set-up identic celui de la Prima Sa Venire? 

Nu voi povesti, bineînțeles, romanul lui Șarov. Ceea ce mă interesează aici este una dintre temele sale recurente, și anume: pentru că trăiesc raportându-se doar la A Doua Venire – care însă nu poate avea loc când vor credincioșii, fiindcă „de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36) –, actorii distribuiți în rolurile principale realizează că Spectacolul, singurul și ultimul Spectacol, nu se va mai produce în decursul vieții lor și ajung, inevitabil, să caute vinovați pe care să se răzbune.

Totul e concentrat pe un singur scop

Când te antrenezi toată viața în vederea unui singur eveniment crucial, iar acel eveniment nu se mai întâmplă, ai nevoie să te descarci pentru ceea ce consideri a fi o „ratare” totală.

Iar în romanul lui Șarov, nu doar garnitura inițială de actori se pregătește pentru A Doua Venire, ci și urmașii lor, generație după generație, până la instaurarea bolșevismului și ulterior, când stră-strănepoții primilor „apostoli” își continuă în Gulag repetițiile și așteptarea.

Dar noi, pentru a merge mai departe, vom reveni la filosoful german Peter Sloterdijk și la volumul său intitulat “Mânie și timp”, din care am citat mai sus. Ce fenomen se întâmplă într-o comunitate care se simte umilită, dar care nu pricepe nicicum rostul acelei umilințe?

Mânia ca un depozit bancar: din mică se face mare, se face capital

„Ori de câte ori simțămintele pricinuite de un eșec sunt supuse forței exercitate de amânare, cenzură și metaforizare, iau naștere depozite locale de mânie, al căror conținut e conservat numai în scopul golirii și al retroversiunii ulterioare”, scrie Sloterdijk.

El compară aceste depozite de mânie cu depozitele bancare, deoarece, de la un anumit nivel în sus, conținutul lor „trece de la forma de tezaur la forma de capital”. 

Furia s-a transformat în capital al statului rus condus de Vladimir Putin

Cu alte cuvinte, mânia acumulată într-o comunitate, mai ales când e vorba despre o comunitate auto-îndreptățită, are nevoie să circule și trece astfel dintr-o stare pasivă într-o stare activă.

Mânia, precum capitalul, e menită să răstoarne orice stă în calea valorificării sale, spune filosoful.

Astfel, a doua idee pe care v-o propun este următoarea: sub conducerea lui Vladimir Putin, statul rus s-a transformat într-un uriaș depozitar și canalizator al mâniei populare.

Tentația apocaliptică a maselor, de a se abandona unei istorii implacabile, a fost absorbită de către statul rus și preschimbată în dorință de răzbunare.

Pe cine? Pe Occident – considerat vinovat pentru toate relele și decăderea post-sovietică.

„Să le oferim tinerilor noștri o alternativă reală la materialismul occidental”

Un alt roman care a fost tradus recent și în limba română detaliază această direcționare a furiei: „Magul de la Kremlin”, de Giuliano da Empoli.

Protagonistul cărții este Vadim Baranov, personaj care preia o parte din atributele reale ale lui Vladislav Surkov, co-fondator al partidului Rusia Unită și sfătuitor apropiat, timp de câțiva ani, al lui Putin.

„Trebuie să atacăm mediocritatea vieții de zi cu zi, Alexandr! – spune Baranov la un moment dat. Să le oferim tinerilor noștri o alternativă reală la materialismul occidental. Rusia trebuie să devină un loc în care să-ți poți descărca furia împotriva lumii, rămânând, în același timp, un slujitor credincios al Țarului.”

Exact asta se petrece din februarie 2022 încoace. Toată furia acumulată în diverse grupuri și subculturi ale societății ruse poate acum să se reverse asupra Occidentului și asupra „calului său troian”, Ucraina. Iar această revărsare este coordonată de către Kremlin, adevărată Bancă Centrală a Mâniei rusești, care emite zilnic noua sa monedă neconvertibilă: obuzul.

3. Doliul netrăit de poporul rus pentru pierderile sale s-a făcut putere pentru Kremlin

Tot acest proces este orientat exclusiv către prezent. Captarea și evacuarea de către stat a furiei populare nu are alt scop decât conservarea puterii.

Numai că, pe lângă gestionarea furiei, o societate mai are nevoie de cel puțin două condiții pentru a se așeza într-o matcă a normalității: (1) împăcarea cu propriul trecut și (2) conceperea (sau alegerea) unei ficțiuni seducătoare, care să fie proiectată într-un viitor tangibil.

Neîndeplinirea primei condiții – refuzul de a accepta și adevărurile dureroase – reprezintă, probabil, cea mai gravă problemă psiho-socială a Rusiei post-sovietice. 

Într-o carte grozavă, intitulată „Întoarcerea Leviatanului rus”, cercetătorul Serghei Medvedev vorbește despre o „gaură neagră” care s-ar fi format în conștiința națională a concetățenilor săi. E vorba despre o scindare ireconciliabilă cu privire la cele mai controversate momente ale secolului 20.

„În Rusia se duc «războaie ale memoriei» în jurul evenimentelor-cheie din istoria noastră recentă: Revoluția din 1917, represiunile din 1937, victoria asupra Germaniei din 1945 și prăbușirea URSS-ului în 1991. Fiecare dintre aceste repere, departe de a uni oamenii în durere sau în mândrie, creează noi diviziuni între prieteni, colegi și rude”, scrie Serghei Medvedev.

Aceste falii psiho-sociale fac imposibile vindecarea multiplelor traume colective și, prin urmare, împăcarea cu trecutul. Mai simplu spus, rușii, ca popor, nu-și îngroapă morții cum se cuvine: mumia lui Lenin, întreținută și expusă timp de un secol, este expresia cea mai plastică a acestei boli colective.

Astfel, strigoii stalinismului și fantomele Siberiei, toți acești nemorți, nu dispar din prezent. Bântuindu-i pe cei vii, îi împiedică să se liniștească și să își iubească viețile.

„În acest sens, regimul Putin, cu susținerea fără precedent de care se bucură din partea poporului, este consecința doliului netrăit„, consideră Serghei Medvedev.

Nevoia de ficțiune

Am ajuns într-un punct foarte important al acestui text. Să punem cap la cap aceste două premise: din moment ce regimul Putin a devenit un centralizator al furiei și, totodată, un obstacol în calea unui obligatoriu doliu național, înseamnă că el, acest regim, încearcă să ferească populația de confruntarea cu durerea.

Prin urmare, a treia idee pe care v-o propun sună așa: tentativa statului rus de a ține populația departe de adevărurile răscolitoare – cu alte cuvinte, faptul că nemorții sunt ținuți în viață de aparatele propagandei – este eficientă doar dacă același stat rus furnizează aceleiași populații o ficțiune suficient de satisfăcătoare pentru a-i alimenta nevoia de viitor.

Țapul ispășitor

Care este această ficțiune? – vine întrebarea firească. 

Pentru a încerca un răspuns, trebuie să ne întoarcem la Banca Mâniei. Ce colectează, de fapt, această bancă? Ce este acea furie care mocnește în orice societate? Violență nemanifestată. Violență mocnită, refulată, care otrăvește și erodează sufletul.

Cei mai mulți dintre noi avem un exemplu la îndemână despre cum izbucnește această violență: traficul rutier. De ce ne sare țandăra la volan? De ce ne transformăm în altcineva când ni se taie calea sau când suntem siliți să așteptăm „bară la bară”?

Fiindcă orice violență nesatisfăcută caută (și găsește) un înlocuitor pentru adevăratul motiv al furiei. Șoferul care ne „ia fața” este doar victima la îndemână pentru furia față de partenerul de viață, față de șeful de la birou, față de părinți, copii, rude sau cine știe cine altcineva ne-a stârnit.

Ceea ce e interesant este că nu doar indivizii se manifestă așa, ci și comunitățile. Și comunitățile au nevoie de o „victimă de schimb” – cum o numește filosoful francez René Girard. Pe românește, de un țap ispășitor. 

Această soluție colectivă, a țapului ispășitor, apare pentru prima dată în Vechiul Testament: 

„… și Aaron își va pune mâinile pe capul țapului celui viu și va mărturisi asupra lui toate fărădelegile fiilor lui Israel, toate nedreptățile și toate păcatele lor; și punându-le pe acestea pe capul țapului, îl va trimite-n pustie printr-un om anume. Și țapul va purta asupră-și în pământ neumblat toate nelegiuirile lor; și vor lăsa țapul slobod în pustie.” (Leviticul 16, 21-22)

Dar precedentul care mi se pare cel mai relevant pentru situația din Ucraina este cel din Grecia antică, unde, în anumite cetăți, țapul ispășitor era un om, denumit pharmakos, „pe care oraşul îl întreținea pe cheltuiala sa pentru a-1 sacrifica din când în când, în special în perioadele de calamități”.

Invadarea Ucrainei a pus stop, în Rusia, oricărei discuții despre felul în care guvernul a gestionat perioada Covid

O să râdeți, poate, dar nu pot să nu fac această asociere: să fie întâmplător, oare, faptul că Rusia a decis să invadeze Ucraina în plină pandemie? Și că, dintr-odată, după invazie nu s-a mai vorbit despre Covid (de unde și memele propagandistice cu „Dr. Putin”, care a găsit antidotul)?

Realitatea ne obligă să facem această constatare: au trecut două mii de ani, dar mecanismele puterii nu s-au prea modificat. Conștient sau inconștient, Rusia a tratat Ucraina ca pe un pharmakos, „purificându-se” pe sine prin sacrificarea sa.

Și cu asta mă pot întoarce la răspunsul pe care-l căutam. Ficțiunea pe care Kremlinul le-o propune cetățenilor pentru a-i deturna de la înfruntarea cu trecutul este aceasta: sacrificarea Ucrainei va vindeca plăgile Rusiei. Aceasta este și a patra idee pe care v-o propun.

5. De ce Ucraina?

Mai am o idee de transmis. Ok, e clar că Ucraina este victima de schimb, pharmakos-ul, dar de ce Ucraina?

Primul răspuns vine tot de la René Girard: 

„Dorința de violență se îndreaptă asupra celor apropiați, ea nu poate fi satisfăcută fără să atragă tot felul de conflicte, trebuie deci deturnată spre victima sacrificială, singura pe care o putem lovi fără nici un pericol, fiindcă nu va fi nimeni care să-i îmbrățişeze cauza.”

Aici, lucrurile sunt limpezi: Putin a fost convins că, nefiind membră NATO, Ucraina va fi lăsată să se descurce. Ceea ce, parțial, s-a și întâmplat. 

Dar cum e posibil, totuși, să omori cu bună-știință mii și mii de nevinovați? De ce să bombardezi în fiecare zi ținte civile, de ce să vrei să anihilezi nu doar armata, ci și populația? Asta n-am priceput până n-am citit câteva texte privind felul în care sunt priviți ucrainenii de către ruși.

Teritoriul ”spiritului necurat”

În primul rând, o precizare: în rusă, „u kray” (у край) înseamnă „la margine”. Cu alte cuvinte, văzută dinspre Rusia, Ucraina este periferia, teritoriul marginalității – ceea ce simplifică și întreține ipoteza pharmakos-ului. 

Și în Grecia antică, acel om întreținut pentru a fi sacrificat la nevoie era, de regulă, membru al unei categorii marginale: prizonier, sclav, handicapat ori cineva considerat „deșeu al societății”.

Se poate vorbi însă de o asemenea mentalitate a rușilor în privința ucrainenilor? Îi consideră rușii pe ucraineni, în general, ca fiind niște sub-oameni? Am descoperit cu stupoare că, în multe cercuri intelectuale, răspunsul este da.

Am aflat, de pildă, despre un faimos poem nepublicat, intitulat „Despre independența Ucrainei”, pe care poetul și disidentul rus Iosif Brodski, laureat al Nobelului, l-a citit în 1992, în America, și în care, furios pe desprinderea lor de Mama Rusie, vorbește despre ucraineni ca despre niște troglodiți.

Dar cel mai relevant citat despre această relație l-am găsit în romanul lui Vladimir Șarov, cel despre repetițiile de la Noul Ierusalim. Iată-l:

„Ucraina, ținutul ce se întinde între Polonia și Rusia, s-a întrupat tocmai din contopirea celor două popoare și a fost botezată de ura ce și-o purtau. Obsesia spiritului necurat pe care îl regăsim în scrierile lui Gogol se trage din convingerea acestuia că Ucraina e un ținut blestemat, în care spiritul necurat rodește și se răspândește ca-n nicio altă țară.”

Spirit necurat? Ce diferență ar mai fi, atunci, față de pharmakos ca deșeu uman al unei comunități?

A cincea, și ultima, idee pe care v-o propun este aceasta: Putin a ales să invadeze Ucraina fiindcă, adânc, în mentalul colectiv al rușilor, este sădită o scârbă istorică față de ucraineni, considerați nu doar slavi de nivel inferior, nu doar nerecunoscători pentru marile binefaceri aduse de Soviete, ci chiar sub-oameni, o nație întinată, murdară, declasată, adică, la limită, dispensabilă. 

Epilog

În final, țin să precizez că nu consider nicidecum rândurile de mai sus ca fiind o explicație acoperitoare pentru invadarea Ucrainei.

În “Război și pace”, Tolstoi argumentează pe zeci de pagini de ce nici un eveniment de o asemenea amploare nu poate fi înțeles prin cauzalități gândite (și atribuite) ulterior. 

Prin urmare, vă rog să luați mecanismele mentale descrise în acest articol doar ca factori favorizanți ai războiului declanșat în februarie 2022. Vă mulțumesc.

 
 

Urmărește-ne pe Google News